Pe vremuri, la ţară, tinerii dornici de căsătorie, deşi puternic preocupaţi de subiect, nu puteau afla mare lucru despre ce-i aşteaptă. Oricât ar fi întrebat, parcă se loveau de un zid. Vârstnicii dădeau din umeri, purtând discuţia spre alte subiecte. Frământările fiind intime, misterul trebuia să rămână până în ultima clipă, să-l dezlege fiecare cum poate. Chiar şi preotul, autoritatea recunoscută a satului, le spunea în biserică generalităţi neclare. Le vorbea despre unirea în faţa lui Dumnezeu, prin taina sfântă a nunţii.
Când auzeau de unire, tinerii se gândeau imediat la Cuza. Aflaseră de la dascăl că acesta, printr-o mişcare dibace, unise Moldova cu Ţara Românească. Nunta fiind prezentată ca taină sfântă, întrebările nu-şi aveau locul. Taina e taină.
Nici învăţătorul nu intra în lumea secretelor erotice. În şcoli nu exista educaţie sexuală. Acolo, în afară de alfabet, se învăţau poezii despre ţară, adunări şi scăderi, tabla înmulţirii, munţii şi râurile patriei. Şi, bineînţeles, istoria. În care domnitorii noştri – mari, buni, sfinţi, viteji şi uneori cumpliţi – îi băteau fără milă pe amărâţii de turci, de câte ori aceştia îndrăzneau să treacă Dunărea.
În familie, tinerii aflau şi mai puţine. Mamele îşi speriau fetele de când erau mici, să nu se lase atinse de băieţi nici măcar cu degetul. Că se trezesc borţoase, cât ai clipi. Atunci ruşinea se va prăvăli peste casa lor, satul va hohoti, iar ele vor rămâne pe veci nemăritate.
Aşadar, pentru o tânără pereche nunta trebuia să rămână taină până în prima noapte. Unirea făcându-se în faţa lui Dumnezeu, orice curiozitate trecea drept sacrilegiu.
Nunta însă ridica importante probleme civile şi materiale, faţă de care ce făceau tinerii noaptea sub pătură nu avea mare importanţă. După ce familiile lor cădeau la învoială în ce priveşte zestrea, se încheiau primele acte. Cu martori. Că oamenii sunt firi schimbătoare. Se pot uşor răzgândi.
Relaţia dintre Măria şi Ioniţă avansase satisfăcător, urmând paşii ceruţi de tradiţie. Satul fusese informat încă de la hopăiţat că tinerii se plac. Mai mult, părinţii lor reuşiseră cumva să se înţeleagă asupra zestrei, cel mai greu obstacol în calea unei căsătorii. Totul devenise o chestiune e timp. În Postul Mare nunţi nu se făceau, însă tinerii se puteau logodi, urmând ca după Paşti să-şi pună pirostriile. Dar cel mai bine ar fi fost să aştepte toamna, când căpăra vinul cel nou şi oile erau suficient de grase pentru tocană.
Fireşte, Măria avea temerile ei. În mare, înţelegea ce înseamnă să fii nevastă. Observase viaţa femeii în familie, mama ei fiind un bun exemplu. Datoria de bază a nevestei este să gătească mâncare caldă bărbatului şi să nu-l supere cu vorba, când acesta e indispus ori îl apasă griji şi nevoi. Că el e capul familiei. Iar pe tatăl ei, după ce bea o oală mare cu zaibăr, îl apucau totdeauna grijile. Atunci îşi răsucea o ţigară din hârtie de jurnal şi căuta motiv de ceartă. Însă nevasta sa ştia că trebuie să tacă. Că de la ceartă la bătaie e doar un pas.
Fireşte, femeia căsătorită avea şi alte obligaţii, tipic muiereşti: să spele rufe, să mulgă vacile, să toarcă, să ţese, să facă săpun, ciorapi şi copii. Aceştia din urmă, când începeau să apară, îi luau femeii mult timp, creşterea şi îngrijirea lor intrând cu totul în sarcina ei.
În problema copiilor, lucrurile rămâneau pentru Măria destul de neclare. Depăşise faza cu berzele aducătoare de prunci. Ştia că mama sa o născuse într-o noapte, pe un maldăr de paie, jos pe pardoseală, în odaia mică a casei lor. Văzuse atâtea femei cu burta mare. Măria nu înţeleg cum începea această poveste. Care era rolul bărbatului? Că acesta la naştere mergea la cârciumă. Şi dădea de băut tuturor. Nu avea parte de chinurile facerii. Dar se lăuda peste tot că muierea i-a făcut un copil, sânge din sângele său.
Fata avea o nelămurire. Ce fac părinţii ei noaptea, acolo în pat? Ce legături tainice îi ţin aproape? Că doar nu se luaseră numai ca să întoarcă fânul împreună.
I-a pândit, o vreme. Nici nu era greu. Lemne fiind puţine, iarna făceau foc într-o singură odaie. Dormeau cu toţii în acelaşi pat. Tatăl ei, la perete. Mama, la margine. Şi ea la mijloc. Dar nu a obsevat nimic suspect. Rupţi de oboseală, părinţii dormeau adânc. Fiecare sforăia în felul său.
Odată, fiind mică, într-un moment de nestăpânită curiozitate, Măria i-a pus mamei sale câteva întrebări grele. Dorea să ştie cum o născuse. Ce făcuse ca să rămână grea. De ce începuse să-i crească burta? Ce legătură avusese tatăl ei cu acele întâmplări ciudate?
Mama nu i-a răspuns. Ba chiar s-a supărat. I-a spus că asemenea lucruri neruşinate nu se discută cu copiii. I-a povestit şi o pildă din Biblie, pe care o aflase de la bunică-sa. Cică după Potop, când a văzut că doar familia sa rămăsese pe tot pământul, Noe s-a îmbătat de bucurie. Şi a adormit buştean, aşa îmbrăcat cum era. Însă unul din copii săi, pe nume Ham, n-a avut ce face. Necuratul l-a îndemnat să-i ridice lui Noe veşmintele. Şi prostul de Ham aşa a făcut. Astfel a văzut el socoteala ruşinoasă a tatălui său. Şi tare s-a minunat, neputând să creadă că din treaba aceea mică şi păroasă a venit el pe lume. Dar Dumnezeu, care de sus vede tot, a băgat repede de seamă. Şi l-a pedepsit pe Ham şi pe toţi urmaşii din stirpea lui. Altădată să nu mai fie atât de curioşi, când e vorba de taine sfinte.
De-atunci, Măria a tăcut. Nu a mai pus întrebări. A încercat să-şi explice singură cum decurg lucrurile. Bănuia că viaţa copilului se înfiripă prin apropierea bărbatului de femeia sa. Lucrurile însă nu puteau decurge aşa brutal şi neruşinat, ca la animalele din gospodărie. La mijloc trebuia să fie taina aceea dumnezeiască, despre care tot vorbea preotul. Cu siguranţă, Sfântul Duh avea rolul său important. Sarcina neprihănitei Fecioare Maria era un bun exemplu.
Aşadar, ce se va întâmpla în pat trebuia să rămână secret până în noaptea de după nuntă. Măria, ca viitoare soţie, avea datoria să se păzească şi să-şi păstreze trupul curat. Bărbatul ursit, luminat de Dumnezeu prin cununie, sigur ştia mai multe. Ea doar îl va urma ascultătoare şi totul se va termina cu bine. Aşa mergeau lucrurile pe lume de mii de ani.
Exista însă un aspect mai puţin tainic, despre care lumea părea dispusă să povestească: sărutul. Acesta făcea parte din joc. Însă şi aici treaba era confuză. Sărutul lua forme diferite şi ciudate. Mamele pupăiau cu dragoste obrajii bucălaţi ai ţâncilor lor. În biserică, la sfânta împărtăşanie, credincioşii stăteau la rând să sărute mâna preotului.
Mesajul divin al sărutului devenea dominant în mintea ţăranului. La biserică, în afară de mâneca sutanei, oamenii trebuiau să pupe icoane, cărţi sfinte şi alte accesorii. Situaţia devenea macabră la înmormântări, unde apropiaţii sărutau mâna şi fruntea mortului.
Trebuie spus că acest gest era forţat şi nesincer. Lipirea buzelor de fruntea rece şi palidă a unui cadavru trezeşte în om reacţii de respingere. Instinctul îi cere să stea la distanţă. Dar tradiţia rareori ţine cont de instinct. Lumea din biserică e cu ochii pe tine. Şi atât îţi trebuie: să te vadă că n-ai pupat fruntea mortului. Bârfele încep să circule. În scurtă vreme vor umple satul.
Sărutul din dragoste se pierdea aşadar printre alte pupături tradiţionale. Se promova, timid, la hora satului. Când jucau Periniţa, băieţii şi fetele se sărutau scurt, în mijlocul asistenţei. Era doar o formalitate convenită pentru iniţiere. Sub privirile vesele ale sătenilor, sărutul acela, lipsit de vlagă şi pasiune, nu avea noimă.
Săruturi se mai împărţeau şi pe la şezători. Dar şi acelea erau de fapt pupicuri, legate de anumite jocuri şi se făceau cu public. Altfel spus, nu aveau nici un gust. Menirea lor era să-i convingă pe cei din jur că se prefigurează o nouă pereche.
Unii băieţi mai îndrăzneţi, care aveau deja livret militar, forţau uneori nota. Când se întorceau acasă de la horă, profitând de întuneric şi de neatenţia mamelor, furau fetelor câte un sărut ceva mai pătimaş. Însă fetele, instruite de mamele lor, îşi trăgeau cu dibăcie capul. Aşa că nu putem vorbi de vreo satisfacţie.
Ocazia unor sărutări mai omeneşti apărea abia la Dragobete. Între atâţia sfinţi cuvioşi şi mucenici gata să moară pentru credinţă, sărbătoarea lui Dragobete era o prezenţă stranie. Nu e de mirare că biserica nu-l recunoştea pe acest tânăr năvalnic şi iubăreţ. Cu toate acestea, Dragobete, fiul cel vesel al Babei Dochia, probabil un Cupidon neastâmpărat al dacilor, rămăsese adânc înscris în memoria populară. Chipeş şi comunicativ, n-a putut fi clintit de canoanele bisericii, care vedeau în el un păgân desfrânat.
Deşi nu fusese niciodată botezat, Dragobete era cinstit de popor în fiecare an, pe 24 februarie. Fireşte, calendarul ortodox îl ignora în totalitate. În acea zi creştinii trebuiau să-şi amintească de Sfânta Ioana. Aceasta, lucrând în casa lui Irod Împărat, luase capul Botezătorului şi-l ascunsese într-o oală mare de lut. De acolo, capul sfântului a ajuns mai târziu la Constantinopol. De unde cruciaţii l-au furat şi l-au dus în Franţa.
Povestea sfântului cap era palpitantă. Dar lumea satelor se interesa mai mult de Dragobete. Numele său era asociat cu dragostea şi cu primăvara. Când ghioceii şi viorelele înfloreau, Dragobete hoinărea prin păduri, fugărind fetele şi femeile care-i ieşeau în cale. Le alegea pe cele neascultătoare, care lucrau de ziua lui, în loc să-l sărbătorească. Când prindea câte una, nu-i făcea vreun rău. Îi dăruia o viorea, după care o strângea năvalnic în braţe şi o săruta, prelung şi fierbinte, direct pe buze. Apoi pleca mai departe, râzând.
Fata rămânea pe loc, ameţită. Un fior necunoscut, plăcut şi cald, îi umplea sufletul. Vrăjită de cele întâmplate, ea îl urmărea cu privirea. Dar Dragobete alerga nebuneşte, cântând şi chiuind. Se grăbea. Că ziua de februarie e scurtă. Şi mai avea multe fete de sărutat.
În acea zi, toată lumea trebuia să fie veselă. Chiar şi cei ursuzi spuneau glume şi zâmbeau. Altfel, Dragobete se supăra pe ei. Şi nu mai aveau parte de râs, pe tot parcursul anului.
Deşi oamenii nu lucrau în acea zi, Dragobete nu-şi vedea capul de treburi. Punea la cale multe poveşti de iubire. Aceasta era specialitatea lui. El hotăra şi în dragostea păsărilor, ajutându-le să se împerecheze.
******************
De dimineaţă, Măria văzuse doi porumbei, faţă în faţă, pe creanga de sus a teiului din curte. Păsările se priveau adânc în ochi. Porumbiţa îşi mişca elegant gâtul, ascultând ca vrăjită gunguritul porumbelului. Acesta îşi înfoia penele, învârtindu-se grijuliu în jurul ei.
Deşi limba lor e de neînţeles, declaraţia de dragoste era evidentă. Porumbelul cel frumos îi jura credinţă alesei sale. Şi porumbiţa îi accepta propunerea. După care îşi prindeau ciocurile, într-un sărut nevinovat. Şi se apucau imediat de construirea cuibului. Aşa decurgea logodna păsărilor.
Se spunea că tinerele sărutate de Dragobete aveau mare noroc în dragoste. De aceea, toate fetele de măritat visau să fie sărutate în acea zi. Dragobete, fiind singur, deşi harnic şi muncitor, nu făcea faţă. Noroc cu băieţii satului, care îi săreau în ajutor.
Pe la prânz, când soarele topea insulele răzleţe de zăpadă, tinerii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, se adunau în curtea bisericii. De aici, fetele şi băieţii plecau cântând spre pădure. Culegeau flori de primăvară, glumeau şi chicoteau.
În pădurea de stejar a Prejbei, primele flori ale anului erau cocoşeii. Aşa se cheamă ghioceii locali. Plantele acestea tare se mai grăbesc să înflorească. De multe ori, cocoşeii ţâşnesc nerăbdători prin zăpada subţiată de soare, dintr-un bulb ascuns adânc în pământ. Străjuită de câteva frunze verzi, floarea albă a cocoşelului priveşte resemnată spre pământul din care s-a întrupat.
Graba acestor flori nu e întâmplătoare. Mari iubitoare de lumină, ele profită din plin de primele zile însorite. Mai târziu, când înfrunzeşte pădurea, razele de soare se strecoară greu printre ramuri. Atunci, alte plante mai leneşe se chinuie să înflorească. Dar Dragobete ştia să împerecheze şi florile. Lângă cocoşeii cu guler alb, răsăreau viorele, de un albastru crud.
Când soarele scăpăta şi amurgul era aproape, tinerii, cu buchete de flori în mâini, se pregăteau să se întoarcă. Plecarea însă lua forma unui joc, numit zburător.
Jocul începea simplu. La un semn, una din tinere o lua la fugă spre casă, strigând: „Fugiţi, fetelor! L-am văzut pe Dragobete în poiană! Vine peste noi! Dragobetele sărută fetele! Fugiţi să vă ascundeţi, la voi acasă!”
Fetele cunoşteau jocul din anii trecuţi. Porneau în fugă spre casă, râzând şi chicotind, strângând bine buchetele de flori. Băieţii chiuiau veseli, fugind în urma lor. Ceata de tineri ieşea din pădure, alergând spre sat. Dar nu oricum. Fiecare flăcău se ţinea pe urmele alesei sale.
Măria avea corp zvelt. Bine legată, alerga repede ca săgeata. Coborând în fugă Dealul Peretului, s-a uitat speriată înapoi. Dragobete nu se vedea nicăieri. În urma ei alerga gâfâind Ioniţă.
Aşadar, era adevărat. Băiatul ursit se ţinea după ea. Exact aşa cum hotărâseră ursitoarele. Fata a simţit iar cum bucuria îi umple sufletul. De emoţie, a început să alerge mai repede.
Privind înapoi, Măria şi-a dat seama că Ioniţă, deşi bărbat, nu putea alerga aşa de iute. S-a speriat. De ce trebuia să gonească ea aşa, prosteşte? Băiatul nu o va ajunge niciodată. Simţindu-se obosită, şi-a continuat drumul la pas.
Dar şi Ioniţă avea emoţiile lui. Parcă nu dorea să prindă fata. Văzând că Măria încetineşte, a luat-o şi el agale.
Aproape de intrarea în sat creştea falnic un păr sălbatic. Un prieten al Măriei din copilărie. Atâtea veri se jucase la umbra lui. Acum, fără frunze, părul stătea trist. Aştepta şi el primăvara.
Însă un prieten îţi poate da oricând un sfat bun. Măria s-a oprit. A aruncat jos buchetul de flori. A luat în braţe trunchiul gros al pomului şi a început să plângă. Ioniţă s-a oprit şi el, în spatele fetei:
– Ce faci, Mărie?
– Plâng, Ioniţă.
– Nu plânge, fată! Nu e bine să plângi de Dragobete.
– Ba plâng.
– Păi de ce?
– Pentru că sunt o proastă.
– Fată! Ce tot spui?
– Aş vrea să fie bine, dar nu ştiu cum să fac. Mi-e frică să nu stric totul. Înţelegi?
– Înţeleg…
– Tu ştii multe. Eu nu ştiu mai nimic despre mersul lumii, Ioniţă!
– Lasă, fată, că nici eu nu ştiu mare lucru.
– Păi…
– Nu ştiu. Şi ce? Vrei să bocesc pentru atâta lucru?
– Ba ştii! Ai văzut lumea. Ai învăţat atâtea în armată…
– Armata e timp pierdut, Mărie…
Fata a simţit cum braţele băiatului îi cuprind trupul. Dar nu avea mişcări sigure. Parcă ezitau. Tremurau uşor de emoţie. Abia atunci Măria a înţeles. Şi Ioniţă era speriat de noutatea situaţiei. Nici el nu ştia ce trebuie să facă.
Curios. Teama băiatului i-a dat fetei curaj. Şi-a adus aminte de porumbiţa din tei. Ce frumos asculta ea cântecul tandru al porumbelului. De unde avea ea atâta înţelepciune? Că era doar o pasăre fără minte.
Fata s-a răsucit brusc, întorcându-se cu faţa spre băiat. L-a privit direct în ochi, cu nebănuită îndrăzneală. I-a pus mâinile pe umeri, ca atunci când jucau învârtita:
– Ioniţă, dragule! Îmi pare rău. Ştiu că azi e Dragobetele. Dar eu nu ştiu să sărut.
– Serios?
– N-a avut cine să mă înveţe…
– Lasă fată că nici eu nu ştiu.
– Cum adică?
– Păi de unde să ştiu, Mărie? Din armată? Acolo făceam numai culcări. Şi mâncam bătaie, pentru te miri ce.
– Atunci ce facem?
– Ei! Ne-om descurca noi, cumva…
Fata simţea în obraz răsuflarea fierbinte a băiatului. Deşi serile de februarie sunt reci, o căldură neobişnuită îi cuprindea trupul. S-a uitat în jur. Nu era nimeni. Doar ea, Ioniţă şi părul sălbatic – prietenul şi confidentul ei. Şi iar i-a venit în minte jocul nevinovat al porumbiţei, dimineaţa, pe creanga de tei.
O încerca un curaj nebun, nefiresc, nemaitrăit. L-a privit pe băiat direct în ochi. În lumina slabă a asfinţitului a văzut oglindindu-se acolo nesiguranţa şi ezitarea. Băiatul avea timiditatea lui. Parcă îl speria privirea ei îndrăzneaţă.
Atunci fata a închis ochii. Şi iar a simţit cum o cuprine un val de căldură. Mâinile băiatului i-au strâns mijlocul. De data aceasta era mai hotărât. Răsuflarea lui îi dogorea obrazul. Gurile lor se aproapiau. I-a simţit buzele fierbinţi. Doamne, era el! Ursitoarele s-au ţinut de cuvânt. Alesul ei era lângă ea. O ţinea în braţe. Niciodată nu-l simţise atât de aproape.
Curajul trece uşor de la om la om. Băiatul nu mai sta încordat, ca la început. Corpul său devenise mlădios şi elastic. Fata i-a simţit buzele. Şi s-a lăsat furată de chemarea aceea nouă. S-a gândit că zâna ei cea bună o veghează, nevăzută, de pe ramurile părului sălbatic. Băiatul o strângea în braţe. Buzele lor fierbinţi fremătau împreună.
Fără îndoială, trebuia să fie o vrajă la mijloc. Ceva dincolo de omenesc. Brusc, şi-a dat seama că ceva îi înţeapă buzele. Dar n-a deschis ochii. Nu dorea ca vraja să se destrame. Bănuia că e vorba de mustăcioara băiatului. Nu simţea durere. Doar emoţie şi pasiune crescândă. Au rămas aşa, strângându-se în braţe. Se sărutau, rezemaţi de trunchiul viguros al părului sălbatic. Parcă făceau asta de mii de ani.
Norii roşii ai asfinţitului se sprijineau pe spinarea dealului. Sufla un vânt rece. Dar tinerii nu-l simţeau. Atât erau de absorbiţi de primul lor sărut.
Măriei i s-a părut că aude paşi în apropiere. Cu siguranţă era zâna ei cea bună. Ea îi luminase paşii în ziua lui Dragobete:
– S-a făcut târziu. Hai acasă, Mărie!
– Mamă! Dumneata eşti?
– Eu.
– Mamă! Vreau să-ţi spun că…
– Lasă că ştiu. Tu crezi că eu îngheţ degeaba pe-aici, pe vale?
– Mamă…
– Să fiţi sănătoşi amândoi. Şi să vă dea Domnul de toate…
– Mulţumesc, mamă…
– Acum, hai acasă! Gata cu Dragobetele! Vaca e nemulsă. Am nevoie de tine. Trebuie să ţii de viţel. Altfel, Lunaia nu sloboade laptele…
Mama Măriei a pornit spre casă, fără să se mai uite înapoi. Ioniţă a ridicat de jos buchetul de flori şi i l-a dat fetei. În lumina slabă a asfinţitului au pornit spre sat, ţinându-se de mână. Aveau sufletele mai împăcate ca oricând.
Se făcuse frig. Ramurile golaşe ale părului sălbatic tremurau sub vântul tăios al serii.
