La data de 26 martie 1923, Parlamentul României votează Constituţia României Mari, una dintre cele mai avansate şi democratice constituţii din Europa acelui timp.
Proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii din Parlament de către Partidul Național Liberal, acest proiect fiind contestat de principalele partidele de opoziție, Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, care nu au participat la votarea ei. În cele din urmă, noua Constituție va fi acceptată de toţi reprezentanții politici, deoarece contestarea ei nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare și astfel Constituţia va fi fost promulgată de regele Ferdinand prin decret regal la 28 martie 1923.
Prevederile noii Constituţii întăreau rolul Parlamentului în viaţa politică consfințind libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, precum și egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor din România. De asemenea, în textul noii Constituției era stipulat faptul că România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil ce nu poate fi înstrăinat.
Noua Constituție, după cum am mai spus, punea accentul pe caracterul național și unitar al statului român, precizând totodată că limba română este limba oficială a statului, această precizare fiind necesară pentru a fi înțeleasă și implementată și de minoritățile naționale ce trăiau în România. ,,Constituția unificării” sau „Constituția liberală” cum mai a fost numită această Constituție, avea la bază Constituția adoptată în 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, un număr de 78 s-au păstrat de la cea din 1866, în textul ei consacrând-se ferm principiul separației puterilor în stat.
Astfel, Parlamentul constituia puterea legislativă a statului şi era după model bicameral, fiind compus din Senat și Adunarea Deputaților și avea rolul de a propune, de a discuta, de a vota și de a abroga legile, având și drept de control asupra activității guvernului. Tot în textul acestei Constituții exista articolul ce prevedea că Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui prin intermediul miniștrilor, tot regele fiind acela care numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, convoca și dizolva Parlamentul, avea drept de amnistie și grațiere, conferea decorații, încheia acorduri internaționale, acestea devenind valabile doar după ce erau aprobate de Parlament.
De asemenea, orice act al regelui, trebuia contrasemnat de ministrul de resort pentru a putea fi pus în practică și a fi recunoscut ca act oficial. De asemenea, regele nu avea ascendenţă asupra puterii judecătorești, actul de justiție se exercita numai de către organele judecătorești, hotărârile se pronunțau „în virtutea legii” și se executau „în numele regelui”. Cu privire la legalitatea legilor din Constituție, se specifica foarte clar că ,,numai Înalta Curte de Casație are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare statului de drept”. Constituția din 1923 a funcționat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a inițiat, ca urmare a instaurării dictaturii regale, o nouă Constituție, care însă întărea puterea regală şi limita drastic libertățile democratice.
