România este republică constituţională cu un sistem parlamentar democratic şi multipartit. Parlamentul bicameral este constituit din Senat şi Camera Deputaţilor, iar reprezentanţii din ambele camere sunt aleşi prin vot popular. Un referendum organizat în data de 29 iulie l-a reinstalat în funcţie pe preşedintele Traian Băsescu, suspendat în data de 6 iulie. În data de 9 decembrie, în ţară s-au organizat alegeri parlamentare, pe care observatorii le-au considerat în general lipsite de nereguli. În data de 17 decembrie, preşedintele Băsescu l-a numit din nou prim ministru pe Victor Ponta. Forţele de securitate au fost sub control civil.
Printre problemele serioase de drepturile omului s-au numărat relele tratamente şi hărţuire a deţinuţilor şi a romilor de către poliţie şi jandarmi, inclusiv moartea a trei romi cauzată de poliţie şi jandarmi. Corupţia guvernamentală a rămas o problemă răspândită care a afectat toate sectoarele societăţii. Ameninţările la adresa jurnaliştilor au subminat libertatea presei.
Alte probleme de drepturile omului semnalate în cursul anului au inclus condiţiile deficitare din penitenciare şi, în continuare, lipsa independenţei şi obiectivităţii sistemului judiciar şi vulnerabilitatea acestuia la influenţe politice. Ritmul procesului de retrocedare a rămas extrem de lent, iar guvernul a extins termenul de acordare a compensaţiilor cu încă un an. Guvernul nu a luat măsuri eficiente în vederea retrocedării bisericilor greco-catolice confiscate de fostul guvern comunist. Legea restrictivă a cultelor a rămas în vigoare. S-au semnalat în continuare cazuri de violenţă împotriva femeilor şi de discriminare a acestora, precum şi cazuri de copii abuzaţi. Au existat unele acte şi declaraţii antisemite şi a continuat publicarea de articole antisemite. S-au răspândit în continuare puncte de vedere antisemite, rasiste, xenofobe şi naţionaliste pe internet. Instituţiile guvernamentale au acordat asistenţă neadecvată persoanelor cu dizabilităţi şi au neglijat persoanele instituţionalizate cu dizabilităţi. Romii au fost discriminaţi sistematic de către societate. Discriminarea homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor şi transsexualilor (LGBT), dar şi a persoanelor bolnave de HIV/SIDA (în special copiii) de către societate a continuat să fie o problemă. Legislaţia nu asigură o bază legală pentru negocierea contractelor colective la nivel naţional.
Guvernul a făcut paşi ezitanţi în direcţia punerii sub acuzare şi pedepsirii funcţionarilor de stat care comit abuzuri, inclusiv prin condamnarea şi trimiterea la închisoare a unui fost prim ministru pentru acuzaţii de corupţie. Procesele referitoare la presupuse cazuri de abuzuri de către poliţie au fost amânate în mod repetat, multe dintre ele încheindu-se cu achitarea poliţiştilor.
Secţiunea 1: Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv dreptul de a nu fi supusă la:
a. Privare arbitrară sau ilegală de viaţă
În datele de 31 mai, 10 iunie şi 28 iulie, poliţişti şi jandarmi din zone diferite ale ţării au ucis trei bărbaţi romi suspectaţi de comiterea de furturi. Cazul din data de 31 mai, din Bucureşti, era anchetat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în timp ce ofiţerul de poliţie implicat în cazul din 28 iulie, din localitatea Pustă Vale, judeţul Sălaj, a fost acuzat de omor deosebit de grav, iar cazul său a fost trimis în instanţă. Cazul din data de 10 iunie, din localitatea Agrişteu, judeţul Mureş, în care a fost implicat un jandarm, a fost anchetat de procurorii militari. În urma anchetei s-a stabilit că jandarmul a acţionat în auto-apărare, prin urmare nu a fost pus sub acuzare. Romani CRISS, o organizaţie neguvernamentală (ONG) care se ocupă de problema drepturilor romilor, a criticat utilizarea excesivă a armelor de foc de către poliţie şi jandarmi.
b. Dispariţii
Nu s-au semnalat cazuri de dispariţii motivate politic.
c. Tortura şi alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante
Constituţia şi legislaţia interzic astfel de practici; totuşi, ONG-uri şi mass media au semnalat cazuri de maltratare şi abuzuri asupra deţinuţilor, persoanelor cercetate în stare de arest, romilor şi cetăţenilor nevinovaţi şi, într-unul dintre cazuri chiar asupra unui ofiţer de poliţie aflat sub acoperire, în primul rând prin uz excesiv de forţă şi bătăi aplicate de poliţie.
Un raport privind condiţiile din închisorile şi locurile de detenţie din ţară, elaborat de Comisia de Prevenire a Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei în noiembrie 2011 menţiona că CPT „a primit numeroase acuzaţii de rele tratamente (inclusiv asupra minorilor) aplicate în momentul intervenţiei instituţiilor de aplicare a legii, în special cele legate de operaţiunile Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT), precum şi în timpul interogatoriilor preliminare al căror scop era obţinerea de mărturisiri sau alte informaţii.” Raportul menţiona de asemenea că „Presupusele rele tratamente au constat în pumni, lovituri cu picioarele şi cu instrumente precum bastoane sau bâte asemănătoare celor de baseball. În unele cazuri, rănile au fost suficient de grave pentru a fi considerate practic acte de tortură (spre exemplu: şocuri electrice; lovituri cu un baston flexibil în timp ce persoana stătea întinsă pe pardoseală, cu faţa în jos; legarea mâinilor la spate cu cătuşe; lovituri la talpă).
Condiţiile din închisori şi centrele de detenţie
Condiţiile din închisori au rămas relativ dure şi, în unele cazuri, sub standardele internaţionale. Abuzurile asupra deţinuţilor, fie de către autorităţi, fie de către alţi deţinuţi, au continuat să constituie o problemă.
Condiţii fizice: Potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Justiţie, la sfârşitul lunii decembrie, 31.816 persoane, dintre care 1.422 de femei şi 444 de minori, se aflau în penitenciare sau centre de detenţie pentru minori, în cadrul unui sistem cu o capacitate legală de 27.125 de locuri. Deşi conform statisticilor oficiale, suprapopularea nu a reprezentat o problemă gravă, în unele penitenciare, suprafaţa standard de 4 m² per deţinut, conform recomandărilor CPT, nu a fost respectată. Potrivit presei şi ONG-urilor, în unele cazuri, deţinuţii şi-au lovit şi abuzat colegii de celulă, iar autorităţile au încercat să muşamalizeze astfel de incidente. Deţinuţii au avut acces la apă potabilă.
Delegaţia CPT a primit sesizări credibile cu privire la folosirea excesivă şi nediferenţiată a forţei şi relelor tratamente de către paznici şi membri ai echipelor speciale de intervenţie din centrele de detenţie în timpul acţiunilor de menţinere a ordinii şi de percheziţionare a celulelor.
La centrul de detenţie pentru minori şi tineri de la Craiova, conducerea a spus delegaţiei că procentul de acte de violenţă între deţinuţi a scăzut ca urmare a măsurilor luate în ultimii doi ani, care au inclus scăderea numărului de deţinuţi dintr-o celulă, îmbunătăţirea procesului de evaluare în vederea plasării deţinuţilor în celule şi desfăşurarea de activităţi educaţionale. Cu toate acestea, posibilitatea producerii unor acte de violenţă între deţinuţi continua să existe. Delegaţia a fost sesizată cu privire la un viol petrecut cu puţin timp înainte de vizită.
Administrare: nu s-au raportat evidenţe neadecvate ale deţinuţilor. Legislaţia prevede pedepse alternative la închisoare pentru persoanele care au comis infracţiuni lipsite de violenţă, inclusiv pentru sentinţe de închisoare cu suspendare, sentinţe executate la locul de muncă sau amenzi penale. Conform ONG-urilor care se ocupă de drepturile omului, autorităţile au înregistrat unele progrese în ceea ce priveşte aplicarea celor patru regimuri de detenţie: închis, semi-închis, semi-deschis şi deschis. Conform relatărilor, deţinuţii care execută pedepse în regim semi-deschis şi deschis au început deja să profite de plasarea lor în acest tip de detenţie în conformitate cu sentinţa primită. Cu toate acestea, ONG-ul Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comisia Helsinki (APADOR-CH) a criticat plasarea unora dintre deţinuţi în închisori aflate la mare distanţă faţă de localitatea lor de reşedinţă. Nu a existat un avocat al poporului independent care să analizeze plângerile deţinuţilor. În fiecare închisoare, plângerile deţinuţilor sunt soluţionate de judecători delegaţi. Deţinuţii au putut primi vizitatori, li s-a permis respectarea ritualurilor religioase şi au putut depune plângeri către autorităţile judiciare fără a fi cenzuraţi. Prevederile legale oferă tuturor cultelor acces nerestricţionat la deţinuţi.
Monitorizare: guvernul a permis efectuarea de vizite de monitorizare a penitenciarelor de către observatori independenţi pe probleme de drepturile omului, astfel de vizite având loc în decursul anului.
Îmbunătăţiri: inclusiv prin parteneriate cu ONG-urile, guvernul şi-a continuat eforturile de a îmbunătăţi condiţiile dure; de a îmbunătăţi condiţiile din celule; de a asigura mai multe activităţi zilnice, mai multe cursuri de pregătire şi programe educaţionale; de a opri răspândirea HIV şi tuberculozei. În luna martie, vice-preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a lăudat măsurile luate de Ministerul Justiţiei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.
d. Arestul şi detenţia arbitrare
Constituţia şi legislaţia interzic arestul şi detenţia arbitrare, iar guvernul a respectat, în general, aceste interdicţii.
Rolul aparatului de poliţie şi securitate
Ministerul Administraţiei şi Internelor are în subordine poliţia, jandarmeria şi poliţia de frontieră, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) care coordonează culegerea de informaţii despre crima organizată şi corupţie şi Direcţia Generală Anticorupţie, precum şi mai multe agenţii fără atribuţii legate de securitate. (La sfârşitul anului, DGIPI a trecut în subordinea prim-ministrului.)
Instituţia naţională de poliţie este Inspectoratul General al Poliţiei Române, care este împărţit în direcţii generale şi 42 de direcţii regionale pentru fiecare judeţ şi oraşul Bucureşti. Serviciul Român de Informaţii (SRI), serviciul naţional de securitate culege informaţii cu privire la infracţiunile de criminalitate organizată gravă, infracţiunile economice grave şi corupţie. Plângerile referitoare la comportamente necorespunzătoare ale poliţiei sunt analizate de către comisiile disciplinare interne de la secţiile la care lucrează ofiţerii acuzaţi.
În cursul anului 2010, 1.089 de ofiţeri de poliţie au fost sancţionaţi disciplinar ca urmare a anchetelor consiliilor interne.
Procedurile de arestare şi tratamentul în detenţie
Legea prevede că doar judecătorii pot emite mandate de arestare şi percheziţie; în general, guvernul a respectat această dispoziţie în practică. Conform legii autorităţile au obligaţia, la momentul arestării, să îi informeze pe cei arestaţi ce acuzaţii li se aduc şi ce drepturi legale au, inclusiv că au dreptul de a nu spune nimic şi că au dreptul la un avocat. Poliţia trebuie să le explice celor reţinuţi ce drepturi au în limba pe care aceştia o înţeleg, înainte de le lua o declaraţie. Persoanele reţinute trebuie aduse în faţa unei instanţe în termen de 24 de ore de la arestare. In general, autorităţile au respectat aceste prevederi în practică. Conform legii, instanţele judecătoreşti pot decide judecarea în stare de libertate. Există, de asemenea, un sistem de eliberare pe cauţiune; cu toate acestea, a fost rar folosit în practică. Toţii deţinuţii au dreptul la asistenţă juridică şi, în cele mai multe cazuri, aceştia au avut acces imediat la asistenţă juridică oferită de un avocat ales de ei. Deţinuţii cu o situaţie materială precară au beneficiat de asistenţă juridică din oficiu. În momentul arestării, ofiţerul de poliţie trebuie să îl contacteze pe avocatul persoanei reţinute sau baroul local pentru a solicita un avocat. Persoana reţinută are dreptul de a se întâlni cu avocatul înainte de primul interogatoriu. Avocatul poate fi prezent în timpul audierii sau al interogatoriului. De asemenea, persoanele reţinute şi-au putut contacta imediat familiile.
Legea permite poliţiei să conducă la secţie, fără mandat de arestare, orice persoană care pune în pericol alte persoane sau liniştea publică. Au existat acuzaţii că poliţia foloseşte adeseori această prevedere pentru a reţine persoane timp de până la 24 de ore. Persoanele nefiind oficial reţinute sau arestate, autorităţile au considerat că dreptul la asistenţă juridică nu se aplică în acest caz. APADOR-CH a criticat această prevedere, susţinând că permite abuzuri.
Arestare preventivă: În funcţie de caz, un judecător poate emite un mandat de arestare preventivă pe o perioadă de până la 30 de zile. Instanţa poate prelungi aceste termene; totuşi, perioada de arest preventiv nu poate depăşi 180 de zile. Instanţele judecătoreşti şi procurorii pot fi traşi la răspundere pentru măsuri nejustificate, ilegale sau abuzive.
e. Lipsa unui proces public corect
Constituţia prevede un sistem judiciar independent şi, în general, guvernul a respectat în practică independenţa sistemului judiciar. În luna ianuarie au intrat în vigoare amendamente adoptate în decembrie 2011 de către Parlament cu scopul de a creşte responsabilitatea şi răspunderea judecătorească şi de a oferi mai multă independenţă Inspecţiei Judiciare, serviciul de anchetă disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), corpul de supraveghere a sistemului judiciar. CSM a decis că o serie de declaraţii făcute de importanţi politicieni şi membri ai guvernului, în special în cursul verii, au constituit atacuri la adresa independenţei şi credibilităţii sistemului judiciar şi au pus presiune asupra membrilor sistemului judiciar. Totodată, legislaţia permite ministrului Justiţiei şi procurorului general să ia măsuri disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor. CSM a susţinut că această măsură a crescut posibilitatea de a exercita presiune politică asupra sistemului judiciar.
În luna iulie, Ministerul Justiţiei a declanşat măsuri disciplinare în cazul a cinci judecători care dăduseră o sentinţă definitivă de condamnare la închisoare cu executare a unui fost prim-ministru, însă măsurile au fost oprite ca urmare a protestelor mass-mediei. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a devenit mai activă, a existat o lipsă de încredere a publicului în corectitudinea, obiectivitatea şi independenţa judecătorilor de influenţe politice şi financiare.
În luna iulie, Comisia Europeană a publicat raportul anual referitor la Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) pentru reforma sistemului judiciar şi anticorupţie din România. Conform raportului, este nevoie de măsuri suplimentare pentru a completa reforma începută prin elaborarea unor noi coduri civil, penal şi de procedură civilă şi penală. Raportul a consemnat unele progrese în unificarea jurisprudenţei. Cu toate acestea, a menţionat că „deşi jurisprudența neuniformă este recunoscută drept o vulnerabilitate majoră de către autorităţile române, nu s-a încercat întocmirea unui plan de acţiune împotriva acestei vulnerabilităţi”. ONG-urile şi funcţionarii de stat au criticat frecvent sistemul judiciar pe parcursul anului. În general, CSM a menţinut transparenţa activităţii sale şi a acţionat mai prompt în suspendarea judecătorilor şi procurorilor suspectaţi de încălcarea legii, inclusiv în cazuri în care aceştia erau membri CSM. Cazurile de corupţie la nivel înalt au fost urgentate.
Procedurile de judecată
Constituţia şi legislaţia prevăd prezumţia de nevinovăţie până la emiterea hotărârii finale de către instanţă. Conform legii, inculpaţii au dreptul de a fi informaţi imediat şi în detaliu despre acuzaţiile care li se aduc şi au dreptul la servicii de interpretariat gratuite dacă este nevoie. Procesele sunt deschise publicului. Legea nu prevede judecarea proceselor cu juraţi. Inculpaţii au dreptul de a fi prezenţi la proces. Legea prevede dreptul la asistenţă juridică şi dreptul de a consulta un avocat în timp util. Legea prevede că guvernul trebuie să pună la dispoziţie un avocat pentru minorii implicaţi în cazuri penale; în practică, asociaţiile barourilor locale au pus la dispoziţie avocaţi celor fără posibilităţi materiale, costurile fiind suportate de către Ministerul Justiţiei. Inculpaţii pot confrunta sau interoga martorii părţii adverse, pot aduce martori şi probe în favoarea lor şi pot avea la dispoziţie un interpret numit de instanţă. Inculpaţii şi avocaţii acestora au acces la probele procuraturii care sunt relevante pentru cazurile respective. Atât procurorii, cât şi inculpaţii, au dreptul la recurs.
Prizonierii şi deţinuţii politici
Nu au existat informaţii referitoare la existenţa prizonierilor sau a deţinuţilor politici.
Proceduri şi soluţii juridice civile
Instanţele civile au fost independente şi au funcţionat în fiecare jurisdicţie din ţară. Au existat reparaţii administrative şi judiciare pentru încălcarea drepturilor omului de către agenţiile guvernamentale. Reclamanţii pot contesta hotărâri judecătoreşti nefavorabile privind încălcări ale drepturilor omului de către stat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) după epuizarea tuturor soluţiilor de apel în instanţele din ţară.
În unele cazuri, părţile in procese au întâmpinat dificultăţi privind aplicarea verdictelor civile, deoarece procedura de aplicare a hotărârilor judecătoreşti a fost nepractică şi a produs întârzieri.
Decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului
În cursul anului, CEDO a emis numeroase hotărâri judecătoreşti care au identificat încălcări de către guvern a unuia sau mai multor drepturi prevăzute de Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Potrivit raportului anual al Comisiei Europene referitor la MCV, „statistici ale CEDO arată că, între toate statele membre ale UE, România se plasează pe locul al doilea în ceea ce priveşte numărul de hotărâri ale CEDO care nu au fost încă executate. Un număr mare dintre aceste hotărâri se referă la dificultăți în aplicarea sancţiunilor civile, la durata excesivă a procedurilor civile, la absența unor căi de atac eficiente și la cercetări penale ineficace.”
Retrocedarea proprietăţilor
Conform legii, cererile de retrocedare a proprietăţilor confiscate de guvernul communist trebuiau depuse la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în perioada 2001-2003. Până la sfârşitul lunii august 2011, agenţia considera soluţionate 123.122 (2.383 în 2011) din cele 202.267 de cereri de retrocedare de clădiri; 44.697 dintre cererile soluţionate au fost respinse; 52.426 au fost eligibile pentru compensare prin echivalent; 5.609 cereri au fost soluţionate prin retrocedări în natură şi despăgubiri; 286 de cereri au îndeplinit criteriile pentru măsuri combinate (retrocedarea în natură şi compensaţii în alte bunuri); 1.001 cereri au îndeplinit criteriile pentru acordarea de alte bunuri şi compensaţii; 1.893 de cereri au fost eligibile pentru compensaţii în alte bunuri sau servicii; 17.210 cereri au fost soluţionate prin retrocedarea proprietăţilor în natură.
Conform legii, casele cumpărate de chiriaşi cu bună credinţă nu pot fi retrocedate în natură iar proprietarii de drept pot primi doar compensaţii pentru proprietăţile lor. Guvernul a prelungit până la 15 mai 2013 o decizie a guvernului de a suspenda compensaţiile în bani timp de doi ani. Solicitanţii sunt încă eligibili pentru primirea de acţiuni la Fondul Proprietatea, cotat la bursă, deşi acţiunile la acest fond fuseseră epuizate.
În 2011, CEDO a decis că guvernul ar trebui să modifice legislaţia referitoare la retrocedare până la 12 iulie pentru eficientizarea acesteia; însă guvernul a solicitat şi a obţinut de la CEDO o prelungire a termenului limită cu nouă luni. În acest timp, procesul de retrocedare a stagnat.
Organizaţiile care îi reprezintă pe solicitanţi au afirmat, în continuare, că inerţia la nivel local a împiedicat retrocedarea proprietăţilor. În multe cazuri, autorităţile locale au amânat sau au refuzat să furnizeze documentaţia necesară foştilor proprietari care au depus cereri de retrocedare. De asemenea, acestea au refuzat să restituie proprietăţi care prezentau interes pentru autorităţile municipale sau judeţene.
Au existat numeroase dispute asupra bisericilor pe care Biserica Ortodoxă Română nu le-a retrocedat Bisericii Greco-Catolice în ciuda hotărârilor judecătoreşti în acest sens.
f. Amestecul arbitrar în viaţa privată, familie, locuinţă sau corespondenţă
Constituţia şi legislaţia interzic astfel de acţiuni. Cu toate acestea, au existat relatări credibile că autorităţile au recurs la interceptări electronice, încălcând aceste interdicţii.
Legea permite interceptarea electronică, atât în cazurile penale, cât şi în scopuri referitoare la securitatea naţională. Conform Codului Penal, procurorul care anchetează cazul trebuie să obţină în prealabil un mandat de la un judecător. În situaţii excepţionale, când întârzierile cauzate de demersurile necesare pentru obţinerea mandatului de la judecător ar afecta grav cercetările penale, procurorii pot iniţia interceptarea fără mandat judiciar, dar în termen de 48 de ore de la începerea acestei proceduri, trebuie depusă o cerere de autorizare retroactivă.
În cazul unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, legea securităţii naţionale permite procurorilor să autorizeze emiterea unui mandat pentru o perioadă iniţială de şase luni, care poate fi prelungită pe o perioadă nelimitată în intervale de câte trei luni, fără aprobare judiciară. Unele ONG-uri pe problema drepturilor omului au semnalat existenţa unei contradicţii între cele două legi în ceea ce priveşte obligativitatea de a obţine aprobarea unui judecător pentru interceptare.
În data de 30 martie, ÎCCJ a respins recursul SRI la decizia Tribunalului Bucureşti din decembrie 2011 care cerea aplicarea sentinţei definitive din februarie 2011 într-un proces intentat de omul de afaceri Dinu Patriciu SRI pentru interceptarea ilegală a telefoanelor sale. Instanţa a cerut SRI să-i plătească lui Patriciu daune de 50.000 de lei (14.885 de dolari).
Secţiunea 2. Respectarea libertăţilor civile, incluzând:
a. Libertatea de exprimare şi libertatea presei
Constituţia asigură libertatea de exprimare şi libertatea presei, iar guvernul a respectat, în general, aceste drepturi în practică. O presă independentă, un sistem judiciar în mare parte independent şi un sistem politic democratic funcţional au contribuit la asigurarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei.
Jurnaliştii şi persoanele fizice au putut să critice autorităţile guvernamentale, inclusiv pe cele de la nivel înalt. Cu toate acestea, mai mulţi jurnalişti şi membri de ONG-uri au fost ameninţaţi, inclusiv cu moartea, de către persoane neidentificate în timpul crizei politice legate de referendumul pentru înlăturarea preşedintelui ţării.
Libertatea de exprimare: Legislaţia ce restricţionează libertatea de exprimare a continuat să provoace îngrijorare în rândul presei şi al ONG-urilor. Ofensa adusă însemnelor statului (stema, drapelul sau imnul naţional) este o infracţiune ce se pedepseşte cu închisoarea. Parlamentari membri ai coaliţiei de guvernământ au depus plângere penală împotriva a 15 membri ai opoziţiei pentru defăimarea ţării în declaraţiile lor referitoare la criza politică.
Legislaţia interzice actele de „defăimare religioasă” şi „ofensa publică adusă simbolurilor religioase”. Legea interzice de asemenea negarea publică a Holocaustului; ea interzice organizaţiile şi simbolurile fasciste, rasiste şi xenofobe; interzice sărbătorirea sau comemorarea persoanelor care comit crime împotriva păcii şi a umanităţii, precum şi promovarea ideologiilor fasciste, rasiste şi xenofobe.
Libertatea presei: Deşi mass-media independentă a fost activă şi a exprimat o varietate de opinii fără restricţii evidente, politicieni şi persoane apropiate diferiţilor politicieni sau grupuri politice au deţinut sau au controlat indirect numeroase instituţii de presă naţionale şi locale. Ştirile şi tonul editorial al acestor instituţii au reflectat în mod frecvent vederile proprietarilor.
Au existat de asemenea alegaţii că proprietarii au eliminat ştirile care contraveneau intereselor lor sau i-au ameninţat pe autorii unor astfel de articole.
Violenţă şi hărţuire: Pe parcursul anului, au existat cazuri în care funcţionari de stat şi politicieni au insultat sau hărţuit jurnalişti.
În luna iulie, senatorul Dan Şova, de la Partidul Social-Democrat (PSD) a făcut presiuni asupra postului Radio România pentru retragerea corespondentului postului la Bruxelles, Carmen Valica, pretinzând că a dezinformat-o pe Vivian Reding, comisarul UE pentru justiţie despre criza politică din România prin întrebările pe care i le-ar fi adresat într-un interviu. Şi europarlamentarul Norica Nicolai a ameninţat că va lua măsuri dacă postul de stat Radio România o menţine pe Valica la postul din Bruxelles. Mai multe ONG-uri au cerut demisia lui Şova.
Referindu-se la caz, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene a declarat că nicio încercare de a-i sancţiona pe jurnalişti pentru relatarea liberă şi independentă a evenimentelor de la Bruxelles nu va fi tolerată de Comisie. Presiuni similare s-au exercitat asupra altor corespondenţi români şi străini care lucrează pentru instituţii de presă străine precum El Pais, The Economist, CNN, RFI, the New York Times (blog), Deutsche Welle şi Le Monde.
Legile referitoare la calomnie/siguranţa natională: în luna august, funcţionari ai guvernului şi instituţii de presă care au legături cu coaliţia de guvernare au acuzat anumiţi jurnalişti de subminarea imaginii ţării în străinătate. Reporteri fără frontiere şi Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei au declarat că „este inacceptabilă încercarea de a face din jurnalişti români sau străin ţapi ispăşitori pentru actuala criză politică. Ne exprimăm teama că acest climat bolnav va afecta negativ libertatea de informare.”
Impactul asupra organizaţiilor neguvernamentale: în timpul crizei politice, mai mulţi jurnalişti şi membri de ONG-uri, inclusiv Grupul pentru Dialog Social, Expert Forum şi Societatea Academică Română care au relatat despre evoluţiile politice şi din sistemul judiciar au primit ameninţări cu moartea sau au fost hărţuiţi de autori neidentificaţi.
În data de 11 iulie, după ce a publicat transcrieri ale declaraţiilor unor procurori din Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la negocierile pentru posturi cheie din sistemul judiciar realizate cu membri ai Uniunii Social-Liberale (USL), Ondine Gherguţ, şefa departamentului investigaţii al ziarului România liberă, a primit un telefon de la o persoană neidentificată şi i s-a spus „ai acţionat împotriva noastră… vei fi îngropată.”
Libertatea pe internet
Nu au existat restricţii guvernamentale privind accesul la internet şi nu au existat informaţii confirmate referitoare la monitorizarea de către guvern a e-mailurilor şi a camerelor de chat fără autorizare legală. Conform statisticilor Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor, aproximativ 46% din populaţia ţării utilizează internetul.
Libertatea academică şi evenimentele culturale
Nu au existat restricţii din partea guvernului referitoare la evenimentele culturale. Au existat însă cazuri de limitare a libertăţii academice de către guvern.
În data de 18 iunie, ministrul de interne Ioan Rus l-a eliberat din funcţia de director al Arhivelor Naţionale ale României pe Dorin Dobrincu, fără a explica decizia. Dobrincu le oferise cercetătorilor din afara instituţiei acces nerestricţionat la arhivele Partidului Comunist şi ale Comitetului Central al Partidului Comunist. După eliberarea sa din funcţie, istoricii au susţinut că accesul la arhive a fost mai limitat, iar programul pentru public a fost redus.
În data de 29 iunie, ministrul interimar al Educaţiei, Liviu Pop, i-a eliberat din funcţie pe membrii Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, a crescut numărul de membri ai consiliului de la 20 la 45 şi a inclus în consiliu membri ai PSD şi susţinători ai alianţei USL. Criticii au susţinut că măsura a fost luată pentru a trece sub tăcere alegaţiile că prim-ministrul Victor Ponta a plagiat părţi din teza sa de doctorat.
În luna decembrie, mai mulţi angajaţi ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului au trimis o scrisoare publică conducerii instituţiei pretinzând că au fost ameninţaţi de către noii conducători ai instituţiei, mai exact că directorul de departament Marius Oprea a proferat ameninţări cu moartea. Ei l-au acuzat pe directorul executiv Andrei Dan Muraru că a ţipat în mod repetat la angajaţi, ameninţându-i şi ordonându-le să facă investigaţii aleatorii care nu aveau nicio legătură cu proiectele în curs. Istoricii au criticat noua conducere pentru că nu a inclus ofiţeri de poliţie şi procurori în structura institutului, aşa cum se decisese anterior şi au pretins că investigarea crimelor comunismului a devenit marginală după ce angajaţii au fost obligaţi să îndeplinească sarcini suplimentare, absurde şi birocratice.
b. Libertatea de întrunire şi asociere paşnice
Libertatea de întrunire
Constituţia şi legislaţia prevăd libertatea de întrunire, iar guvernul a respectat, în general, acest drept în practică. Legea stipulează că cetăţenii neînarmaţi se pot întruni în mod paşnic, dar prevede că întrunirile nu trebuie să împiedice desfăşurarea altor activităţi sociale sau economice şi nu pot avea loc în apropierea unor centre cum ar fi spitale, aeroporturi sau unităţi militare. Organizatorii întrunirilor publice trebuie să ceară permisiunea primăriei localităţii unde va avea loc întrunirea, în scris, cu trei zile înainte. În general, autorizaţiile au fost acordate.
Libertatea de asociere
Constituţia şi legislaţia prevăd libertatea de asociere, iar guvernul a respectat, în general, acest drept în practică. Legea interzice însă ideologiile, organizaţiile şi simbolurile fasciste, comuniste, rasiste sau xenofobe (cum ar fi statuile criminalilor de război amplasate pe domeniul public). Partidele politice trebuie să aibă cel puţin 25.000 de membri pentru a avea statut legal.
c. Libertatea religioasă
Vezi Raportul internaţional privind libertatea religioasă, la www.state.gov\j\drl\irf\rpt.
d. Libertatea de mişcare, persoane strămutate în interiorul ţării, protecţia refugiaţilor şi apatrizilor
Constituţia şi legislaţia garantează libertatea de mişcare în interiorul ţării, călătoriile în afara graniţelor ţării, emigrarea şi repatrierea. Guvernul a respectat, în general, aceste drepturi în practică. Guvernul a cooperat cu Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) şi cu alte organizaţii umanitare pentru a asigura protecţie şi asistenţă refugiaţilor, persoanelor solicitante de azil, apatrizilor şi altor persoane care aveau nevoie de protecţie internaţională.
Protecţia refugiaţilor
Accesul la acordarea de azil: Legislaţia prevede acordarea de azil sau statut de refugiat, iar guvernul a stabilit un sistem pentru a acorda protecţie refugiaţilor. Legea referitoare la acordarea azilului, elaborată pe baza legislaţiei UE, interzice expulzarea, extrădarea sau returnarea forţată a oricărui solicitant de azil de la frontieră sau de pe teritoriul ţării, dar nu extinde aplicarea acestei protecţii la străini sau persoane apatride care au plănuit, facilitat sau au participat la activităţi calificate drept teroriste conform prevederilor convenţiilor internaţionale semnate de statul român. În 2011, odată cu adoptarea modificarea legii privind statutul străinilor în România, legislaţia românească a fost adaptată regulilor UE privind spaţiul Schengen şi Regulamentului Dublin II. Noua legislaţie a adus schimbări benefice precum eliberarea străinilor care solicită azil în timp ce se află în detenţie, permiţând analizarea obiectivă a cererilor lor; comunicarea deciziei de evacuare într-o limbă pe care străinii o înţeleg; asigurarea de alternative la detenţie. UNHCR şi-a exprimat îngrijorarea că prevederile referitoare la evacuarea copiilor neînsoţiţi nu conţin referiri specifice la interesul superior al copilului şi că perioada maximă de detenţie a fost prelungită de la şase la 18 luni.
Statul gestionează un centru de primire cu 100 de paturi în Giurgiu, un centru cu 320 de paturi în Bucureşti, un centru cu 250 de paturi în Galaţi, un centru cu 100 de paturi în Şomcuta Mare şi un centru cu 100 de paturi în Rădăuţi. UNHCR gestionează în parteneriat cu guvernul un centru de tranzit de urgenţă cu 250 de paturi în Timişoara.
Ţară sigură de origine/tranzit: Legea include conceptul de ţări sigure de origine, iar cererile de azil ale străinilor veniţi din aceste ţări sunt procesate în regim de urgenţă. Ţările de origine considerate sigure sunt ţările membre UE şi alte ţări menţionate într-un ordin al ministrului Administraţiei şi Internelor la propunerea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Criteriile care definesc ţările de origine sigure sunt: numărul de solicitanţi de azil cărora li s-a acordat protecţie, respectarea drepturilor omului, respectarea principiilor democratice, pluralismul politic şi organizarea de alegeri libere; existenţa unor instituţii democratice funcţionale care să monitorizeze respectarea drepturilor omului. Cu toate acestea, conform UNHCR, nu s-au semnalat respingeri ale unor cereri de azil pe baza acestor prevederi.
Nereturnarea în ţara de origine: Guvernul a oferit protecţie împotriva expulzării sau returnării refugiaţilor în ţări în care viaţa sau libertatea acestora ar fi ameninţată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică.
Accesul la servicii de bază: Deşi condiţiile s-au îmbunătăţit într-o oarecare măsură comparativ cu anii trecuţi, potrivit UNHCR, refugiaţii au continuat să se confrunte cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la locuinţe publice, programe de instruire vocaţională adaptate nevoilor lor, programe de consiliere şi informaţii pentru interviurile în vederea obţinerii cetăţeniei române. Legislaţia modificată din 2011 asigură accesul străinilor care au statut de „persoane tolerate” la piaţa muncii. Astfel, străinii toleraţi pe teritoriul ţării, cei mai mulţi dintre ei solicitanţi de azil ale căror cereri au fost respinse, au drept de muncă, însă doar pe o perioadă de un an de la depunerea solicitării de azil. Solicitanţilor de azil le-a fost greu să găsească locuri de muncă din cauza valabilităţii limitate a documentelor lor de identitate, care nu includeau codul numeric personal necesar la angajare, cunoştinţelor reduse de limba română, lipsei calităţilor necesare angajării, necunoaşterii de către angajatori a legislaţiei referitoare la angajarea solicitanţilor de azil. Dreptul de muncă al solicitanţilor de azil este limitat doar la prima solicitare. Asistenţa socială, psihologică şi medicală disponibilă solicitanţilor de azil (în special victimelor unor traume sau acte de tortură) este încă insuficientă. UNHCR şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la calitatea condiţiilor de primire, ca urmare a insuficientei asistenţe materiale, lipsei serviciilor specializate destinate grupurilor vulnerabile, stării economiei, numărului redus de locuri de muncă disponibile în regiunile în care se află centrele de primire şi numărului limitat de activităţi interesante disponibile (cursuri de limbă română, cursuri de orientare culturală şi pregătire profesională).
Soluţii durabile: o decizie guvernamentală prevede reinstalarea a 20 de persoane anual în 2012 şi 2013.
Apatrizi
UNHCR a recomandat României modificarea legii cetăţeniei române pentru adaptarea la standardele internaţionale privind reducerea numărului de apatrizi. Cu toate acestea, legea include prevederi favorabile referitoare la recuperarea cetăţeniei române de către persoanele apatride care au origine română. Conform legii, copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi apatrizi nu dobândesc cetăţenie română, fiind consideraţi apatrizi.
Secţiunea 3. Respectarea drepturilor politice: dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul
Legea prevede dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul în mod paşnic, iar cetăţenii şi-au exercitat acest drept în practică prin alegeri periodice, libere şi corecte, organizate pe baza votului universal.
Alegerile şi participarea politică
Alegerile recente: În data de 6 iulie, Parlamentul l-a suspendat pe preşedinte, ceea ce a dus la organizarea unui referendum în data de 29 iulie. Deşi majoritatea covârşitoare a participanţilor la referendum a votat pentru revocarea preşedintelui, numărul participanţilor a atins doar 46,24% din numărul alegătorilor eligibili, sub pragul necesar de 50% plus unu. În data de 21 august, Curtea Constituţională a invalidat referendumul pentru că numărul de participanţi nu a atins pragul necesar şi a decis ca preşedintele să revină în funcţie. În luna august, procurorii au început anchete privind fraudele electorale, inclusiv privind alegaţiile că reprezentanţi ai partidelor de la guvernare au folosit mita, votul multiplu şi introducerea de buletine de vot suplimentare pentru a creşte artificial numărul de participanţi la referendum. Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) Daniel Morar a declarat într-un interviu în luna septembrie că este posibil ca până la 15% dintre voturi să fi fost fraudate. În data de 29 octombrie, procurorul general a anunţat 67 de anchete penale ale şefilor de secţii de votare, 18 anchete ale unor membri de ONG-uri care erau şi membri de partide politice şi şase anchete pentru falsificare de semnături. Au existat de asemenea alegaţii că în unele cazuri, membri ai partidului de opoziţie pro-preşedinte i-au împiedicat fizic pe cetăţeni să-şi exercite dreptul de vot pentru a asigura o prezenţă scăzută.
În data de 9 decembrie, România a organizat alegeri parlamentare la nivel naţional; deşi au existat unele nereguli, alegerile au fost considerate în general libere şi corecte. USL, alianţa dintre Partidul Social-Democrat (PSD), Partidul Naţional Liberal (PNL), Partidul Conservator (PC) şi Uniunea Naţională pentru Progresul României, a obţinut 58,63% din voturile exprimate, 273 din cele 412 de mandate din Camera Deputaţilor şi 122 de mandate din cele 176 din Senat. Alianţa România Dreaptă de centru-dreapta, formată din Partidul Democrat-Liberal aflat anterior la guvernare şi două partide mai mici, a câştigat 16,51% din voturi, reprezentând 56 de mandate în Camera Deputaţilor şi 24 de mandate în Senat. Un alt partid individual care a depăşit pragul electoral de 5% a fost Partidul Poporului – Dan Diaconescu, care a câştigat 13,99% din voturi, 47 de mandate în Camera Deputaţilor şi 21 de mandate în Senat. Şi Uniunea Democrată Maghiară din România a câştigat locuri în Parlament după ce a obţinut 5,14% din voturi, reprezentând 18 mandate în Camera Deputaţilor şi nouă mandate în Senat. Niciun alt partid nu a obţinut peste 5% din voturi, procent cerut de lege pentru intrarea în Parlament. După alegeri, partidele care formau USL-ul au format un guvern de coaliţie. Preşedintele Băsescu l-a nominalizat pe preşedintele PSD Victor Ponta pentru funcţia de prim-ministru. În cele din urmă, Ponta şi cabinetul său de miniştri au câştigat votul de încredere al Parlamentului pe 21 decembrie, într-o şedinţă reunită a celor două camere.
Anomaliile actualului sistem electoral, adoptat în 2008, au dus la un număr suplimentar de 118 parlamentari, ca urmare a alegerilor din 9 decembrie. Deşi au existat doar 315 colegii electorale uninominale pentru Camera Deputaţilor şi 137 pentru Senat, numărul total de legiuitori aleşi a fost mult mai mare. În primă instanţă, orice candidat care a obţinut o majoritate absolută de voturi într-un anumit colegiu, a câştigat mandatul corespunzător acelui colegiu. Cu toate acestea, odată stabilită proporţia voturilor, sistemul electoral alocă mandate suplimentare pentru candidaţii celorlalte partide care au intrat în Parlament, în funcţie de rezultatele obţinute atât la nivel de colegiu, cât şi la nivel naţional. Drept urmare, unele colegii electorale uninominale au fost reprezentate de trei parlamentari. După alegeri, atât comentatorii din presă, cât şi demnitarii au criticat sistemul electoral pentru rezultatul neaşteptat şi mai mulţi demnitari au promis să vor schimba sistemul cu prima ocazie.
Partidele politice: Conform legii, partidele politice trebuie să se înregistreze la Tribunalul Bucureşti şi să depună statutul, programul şi o listă cu cel puţin 25.000 de semnături. Printre aceşti 25.000 de „membri fondatori” trebuie să se numere membri din cel puţin 18 judeţe, plus Bucureşti, cu un minim de 700 de persoane din fiecare judeţ. Statutul şi programul partidelor nu trebuie să includă idei care să incite la război, discriminare, ură de natură naţională, rasistă sau religioasă, sau la separatism teritorial.
Organizaţiile minorităţilor etnice pot să aibă candidaţi în alegeri. Dacă respectivele minorităţi sunt „minorităţi naţionale” definite drept acele grupuri etnice reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale, organizaţiile acestora trebuie să îndeplinească, pentru a candida, condiţii similare celor pentru partidele politice. Legea impune cerinţe mai severe în cazul organizaţiilor nereprezentate în Parlament decât în cazul minorităţilor naţionale deja reprezentate în parlament. Astfel de organizaţii trebuie sa depună la Biroul Electoral Central o lista cu membri care să includă cel puţin 15% din numărul total de persoane care aparţin grupului etnic respectiv, potrivit ultimului recensământ. Dacă procentul de 15% reprezintă peste 20.000 de persoane, organizaţia trebuie să depună o listă cu cel puţin 20.000 de nume din cel puţin 15 judeţe, plus municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de persoane din fiecare judeţ.
Participarea femeilor şi a reprezentanţilor minorităţilor la guvernare sau în politică: Deşi legea nu interzice participarea femeilor la guvernare sau în politică, atitudinea societăţii a reprezentat un obstacol important. În Parlament, din cei 412 de deputaţi, 55 de femei, inclusiv preşedintele Camerei, şi din cei 176 de senatori, 12 erau femei. La sfârşitul anului, erau doar şase femei în guvernul de 28 de miniştri şi patru din cei 42 de prefecţi (guvernatori numiţi de guvernul naţional) de judeţ erau femei.
Conform Constituţiei, fiecare minoritate etnică recunoscută are dreptul de a avea un reprezentant în Camera Deputaţilor, chiar dacă organizaţia respectivei minorităţi etnice nu poate obţine 5% din voturi, procent necesar pentru obţinerea unui mandat de deputat. Cu toate acestea, respectiva organizaţie trebuie să obţină 10% din media numărului de voturi necesare la nivel naţional pentru a putea trimite deputaţi în Parlament. Organizaţii reprezentând 18 grupuri minoritare au obţinut mandate de deputat la alegerile din 2012 în baza acestei prevederi. Parlamentul cu 588 de locuri a inclus 45 de membri reprezentanţi ai minorităţilor, nouă în Senat şi 36 în Camera Deputaţilor.
Etnicii maghiari, reprezentaţi de Uniunea Democrată Maghiară din România, un partid umbrelă, au fost singura minoritate etnică reprezentată în Parlament ca urmare a depăşirii pragului de 5% din totalul de voturi. O singură organizaţie romă, Partida Romilor “Pro Europa” a fost reprezentată în Parlament, având un singur parlamentar. Participarea la vot a romilor a fost redusă, probabil ca urmare a lipsei de informare, a incapacităţii de a demonstra existenţa unui domiciliu stabil şi/sau a lipsei cărţilor de identitate.
Secţiunea 4. Corupţia demnitarilor şi transparenţa guvernamentală
Legislaţia prevede pedepse penale pentru demnitarii vinovaţi de corupţie; cu toate acestea, guvernul nu a aplicat legea eficient, în mare parte din cauza problemelor din sistemul judiciar, iar demnitarii implicaţi în acte de corupţie nu au fost pedepsiţi. Indicatorii Băncii Mondiale cu privire la corupţie au evidenţiat faptul că aceasta reprezintă o problemă. În 2007, ca parte a acordului de aderare a României la UE, Comisia Europeană a instituit Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) în vederea monitorizării progreselor înregistrate de această ţară în reformarea sistemului judiciar şi în lupta împotriva corupţiei.
În luna martie, guvernul a adoptat Strategia naţională anticorupţie pentru perioada 2012-2015. În luna iunie, Parlamentul s-a angajat să aplice porţiunile relevante ale strategiei, inclusiv prin adoptarea de legislaţie care să modifice regulile privind imunitatea parlamentară şi să asigure reguli mai transparente de finanţare a campaniilor.
DNA a continuat anchetarea în ritm constant a cazurilor de corupţie la nivel mediu şi înalt pe parcursul anului. Printre cele 803 persoane trimise în instanţă se numărau mai mulţi demnitari, 93 de directori de agenţii de stat, 131 de funcţionari publici, 10 magistraţi, 198 de oameni de afaceri, 163 de persoane din diverse alte categorii şi 203 şomeri, membri ai partidelor politice, ai sistemelor judiciar şi administrativ. Numărul celor condamnaţi de instanţe a fost mai mare cu 149,3% decât numărul celor condamnaţi în 2011.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a crescut semnificativ celeritatea judecării cazurilor de corupţie la nivel înalt comparativ cu anii precedenţi. Verdictele în cazul infracţiunilor de corupţie au fost adesea inconsecvente. În luna iunie, ÎCCJ a respins ultimul recurs al unui fost prim-ministru condamnat pentru corupţie la doi ani de închisoare. În luna septembrie, ÎCCJ l-a achitat pe acelaşi demnitar într-un alt caz. Tot în luna septembrie, Parlamentul a respins cererea DNA de a fi ridicată imunitatea a doi foşti miniştri pentru a permite anchetarea lor penală. În luna noiembrie, un parlamentar a demisionat după ce a fost primul membru al Parlamentului prins în flagrant luând mită. Ulterior, DNA a cerut Parlamentului să-i ridice imunitatea. În luna decembrie, Parlamentul a respins cererea DNA de aprobare a ridicării imunităţii unui alt palamentar pentru a permite arestarea sa preventivă. Respectivul membru al Parlamentului a fost reales la alegerile parlamentare din decembrie. În luna iulie, DNA a deschis o anchetă în cazul unui judecător de la ÎCCJ pentru favorizarea unui infractor. În luna octombrie, ÎCCJ l-a condamnat pe unul dintre proprii judecători la patru ani de închisoare pentru trafic de influenţă.
Corupţia în rândul poliţiştilor a contribuit la lipsa de respect a cetăţenilor faţă de poliţie şi a determinat lipsa autorităţii poliţiei. Salariile mici şi lipsa stimulentelor şi a recompenselor financiare au dus la lipsa personalului şi au contribuit la tendinţa de a lua mită a unora dintre membrii personalului responsabil cu aplicarea legii. Cazurile de corupţie la nivel înalt au fost deferite Direcţiei Generale Anticorupţie (DGA) din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care a continuat să promoveze linia telefonică anticorupţie, pentru a primi informaţii pentru începerea urmăririi penale în cazuri de corupţie în rândul poliţiei. Cooperarea dintre Direcţia Generală Anticorupţie şi alte instituţii de aplicare a legii, în principal DNA, a dus la începerea de anchete penale în 576 de cazuri, număr cu 18% mai mare decât în anul precedent.
Conflictele de interese, respectarea standardelor de etică şi integritatea în funcţie publică în general au constituit în continuare un motiv de îngrijorare în cazul tuturor celor trei ramuri ale guvernului. În luna iunie, un ministru a demisionat după ce s-a stabilit că există un conflict de interese între funcţia sa din cabinet şi o altă funcţie publică pe care o ocupa în acelaşi timp. Agenţiile guvernamentale au tergiversat aplicarea de pedepse în asemenea cazuri şi propriile corpuri de control ale acestor agenţii au fost în general inactive. În luna septembrie, Parlamentul a votat demiterea unui parlamentar despre care ÎCCJ şi Agenţia Naţională de Integritate stabiliseră că se afla în conflict de interese. Cu toate acestea, în luna octombrie, Parlamentul a votat împotriva demiterii unui alt membru; după ce Curtea Constituţională a menţinut decizia finală a ÎCCJ, parlamentarul a demisionat în luna decembrie. În luna noiembrie, Agenţia Naţională de Integritate a stabilit că trei miniştri şi un secretar de stat sunt „incompatibili” (aceştia ocupau în paralel şi alte funcţii aflate în conflict de interese cu funcţiile publice).
Legea autorizează ANI să administreze şi să auditeze declaraţiile de avere ale tuturor demnitarilor şi să monitorizeze conflictele de interese. Legea prevede că agenţia poate identifica „diferenţe semnificative”, (peste 10.000 de euro sau 13.214 dolari) între venitul unui demnitar şi bunurile deţinute de acesta şi poate pune sechestru şi confisca aceste „bunuri nejustificate”. Mecanismul de iniţiere a procedurii de confiscare a „bunurilor nejustificate” a fost greoi.
Legea prevede accesul la informaţiile guvernamentale legate de procesul oficial de luare a deciziilor. Cu toate acestea, ONG-urile care se ocupă de drepturile omului şi mass-media au semnalat faptul că legea a fost aplicată necorespunzător şi inegal. Procedurile de publicare a informaţiilor au fost greoaie şi au variat considerabil, în funcţie de instituţia publică. Multe agenţii nu au făcut publice rapoartele anuale de activitate conform cerinţelor legii. ONG-urile şi jurnaliştii au continuat să apeleze la instanţele judecătoreşti pentru a obţine acces la informaţii guvernamentale.
Conform unui raport publicat în luna decembrie de Fundaţia Soros România, care monitorizează modul de aplicare de către guvern a planului naţional de acţiune pentru Parteneriatul pentru un Guvern Deschis, semnat de România în luna aprilie, website-urile a peste jumătate dintre cele 40 de agenţii publice monitorizate de către fundaţie nu ofereau informaţii complete şi actualizate, erau greu de urmărit de către utilizatorii obişnuiţi, nu ofereau servicii electronice şi nu menţionau lista informaţiilor de interes public.
Deşi serviciile de informaţii au transferat majoritatea dosarelor Securităţii (serviciul de informaţii din perioada comunistă) Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), puterile acestuia au rămas limitate ca urmare a faptului că legea nu îi permite să dea verdicte de colaboratori ai Securităţii. Cu toate acestea, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a fost autorizat să înceapă anchete penale pentru crime comise în perioada comunistă şi descoperite în urma cercetărilor efectuate de institut.
Secţiunea 5. Atitudinea guvernului faţă de investigaţiile internaţionale şi neguvernamentale asupra presupuselor încălcări ale drepturilor omului
O serie de grupuri naţionale şi internaţionale pentru drepturile omului au activat, în general, fără restricţii din partea guvernului, investigând şi publicând concluziile în privinţa cazurilor de încălcare a drepturilor omului. În general, funcţionarii guvernamentali au fost cooperanţi şi receptivi la opiniile acestora.
Organisme guvernamentale pe probleme de drepturile omului: Instituţia Avocatul Poporului a avut putere limitată şi nicio autoritate de a proteja drepturile constituţionale ale cetăţenilor în cazurile în care se impun măsuri juridice. În primele şase luni ale anului, instituţia a primit 5.969 de petiţii.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o agenţie guvernamentală independentă aflată sub control parlamentar. În cursul anului, CNCD a primit 706 petiţii publice de discriminare. Din numărul total de cazuri, 48 s-au referit la discriminarea pe criterii de naţionalitate şi apartenenţă etnică şi rasială, nouă au vizat discriminarea pe criteriul orientării sexuale şi 11 petiţii s-au referit la discriminarea pe criterii religioase. CNCD a primit 98 de petiţii privind cazuri de discriminare împotriva romilor. Romani CRISS a criticat întârzierea cu care CNCD a soluţionat unele dintre petiţiile sale.
CNCD a funcţionat cu cooperarea guvernului, iar în majoritatea cazurilor, acesta şi partidele politice nu au intervenit în activitatea celor două instituţii. Niciuna dintre cele două agenţii nu a primit resurse adecvate, deşi ambele au beneficiat de încrederea publicului. CNCD a fost considerată eficientă în general, în timp ce majoritatea observatorilor au considerat Instituţia Avocatul Poporului mai puţin eficientă. Atât CNCD, cât şi Instituţia Avocatul Poporului publică rapoarte anuale de activitate.
Ambele camere ale Parlamentului au comisii pe probleme de drepturile omului. Acestea au sarcina de a elabora rapoarte asupra proiectelor de lege care vizează probleme de drepturile omului. Totuşi, aceste comisii sunt alcătuite din reprezentanţi ai partidelor politice, care exprimă de obicei opiniile partidelor, în loc să abordeze problemele în mod obiectiv.
Secţiunea 6. Discriminare, abuzuri de către societate şi trafic de persoane
Legea interzice discriminarea pe criterii de rasă, sex, dizabilităţi, apartenenţă etnică, naţionalitate, limbă, religie, statut social, convingeri, orientare sexuală, vârstă, prezenţa unor boli cronice necontagioase, infecţie cu HIV sau apartenenţa la o categorie defavorizată. Cu toate acestea, guvernul nu a pus în aplicare aceste prevederi în mod eficient, iar femeile, romii şi alte minorităţi au fost, adeseori, victimele discriminării şi ale violenţei.
Femei
Violul şi violenţa domestică: Violul, inclusiv cel conjugal, este ilegal. Urmărirea cu succes în justiţie a cazurilor de viol este dificilă, întrucât conform legii este necesar un certificat medical şi, ca în toate cazurile penale, este nevoie fie de cooperarea activă a victimei sau de un alt martor la comiterea infracţiunii. Poliţia şi procurorii nu pot ancheta un caz din proprie iniţiativă, chiar dacă există probe fizice obiective. În consecinţă, un violator ar putea scăpa nepedepsit dacă victima şi-ar retrage plângerea.
Legea pedepseşte violul cu închisoarea între 3 şi 10 ani; pedeapsa poate ajunge la 5-18 ani dacă există circumstanţe agravante. Conform statisticilor poliţiei, în primele 11 luni ale anului au fost raportate 697 cazuri de viol, în cazul a 440 de persoane demarându-se urmărirea în justiţie pentru această infracţiune.
Potrivit ONG-urilor şi altor surse, violenţa împotriva femeilor, inclusiv violenţa în familie, a rămas o problemă gravă, iar guvernul nu a abordat-o în mod eficient. Legea interzice violenţa domestică şi permite intervenţia poliţiei în astfel de cazuri. Amendamentele la legea violenţei domestice adoptate în luna martie prevăd emiterea de ordine de restricţie la cererea victimei şi plata de către agresor a unor cheltuieli medicale, de judecată sau de cazare a victimei într-un adăpost. Deşi Codul Penal impune sancţiuni mai mari pentru acte de violenţă împotriva membrilor familiei, decât pentru astfel de acte îndreptate împotriva altor persoane, foarte puţine cazuri de violenţă domestică au fost urmărite în justiţie. Numeroase cazuri au fost soluţionate înainte sau în timpul procesului, atunci când victimele au renunţat la acuzaţii ori s-au împăcat cu presupuşii agresori. În cazurile în care există probe grave de violenţă fizică în familie, instanţa ii poate interzice soţului agresor/soţiei agresoare să se întoarcă acasă. De asemenea, legea permite poliţiei să amendeze soţii agresori/soţiile agresoare cu sume cuprinse între 100 şi 3.000 RON (26,70-893 de dolari) pentru diverse acte abuzive.
1.857 de persoane au semnalat că au fost victime ale violenţei domestice şi 440 de persoane au fost trimise în judecată pentru violenţă domestică în cursul anului.
La sfârşitul anului, existau 59 de centre de stat şi private care ofereau victimelor abuzurilor cazare, hrană, asistenţă juridică şi asistenţă psihologică gratuite. 23 de alte centre ofereau sprijin şi asistenţă psihologică. Centrele au fost insuficiente şi distribuite inegal, iar în unele părţi ale ţării nu a fost disponibilă nicio formă de asistenţă. În cursul anului, în parteneriat cu ONG-uri, Direcţia Protecţia Copilului (DPC) din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a pus în aplicare programe de prevenire şi reducere a violenţei domestice şi de asigurare a unor condiţii mai bune pentru victimele violenţei domestice.
Hărţuirea sexuală: Legea interzice hărţuirea sexuală. Pedepsele variază semnificativ în funcţie de natura penală sau nepenală a actelor de discriminare, pornind de la amenzi cu valori cuprinse între 400 şi 8.000 de lei (119-2.381 de dolari) şi ajungând până la pedepse cu închisoarea de la trei luni până la doi ani. Deşi problema există, sensibilizarea publicului a fost, în continuare, slabă. Nu au existat programe eficiente pentru educarea publicului cu privire la hărţuirea sexuală.
Dreptul la reproducere: Cuplurile şi indivizii au avut dreptul de a decide numărul, intervalul dintre naşteri şi momentul naşterii copiilor lor şi au beneficiat de informaţii şi metode pentru a face acest lucru fără a fi discriminaţi. Legea prevede dreptul la informare, educaţie şi servicii de sănătate a reproducerii fără nicio discriminare, precum şi dreptul de acces la metode moderne de planificare familială. Ministerul Sănătăţii a oferit gratuit contraceptive multor femei, inclusiv femeilor din mediul rural, studentelor şi şomerelor. Unele femei, în special cele de etnie romă au avut acces limitat la servicii de sănătate a reproducerii din diverse motive, inclusiv lipsa informaţiilor, discriminare pe motive etnice, lipsa asigurării de sănătate şi sărăcie. ONG-urile au atras atenţia asupra lipsei unei strategii naţionale cu privire la drepturile legate de sănătatea reproducerii, a educaţiei sexuale în şcoli şi asupra numărului mare de sarcini în rândul adolescentelor.
Discriminarea: Conform legii, femeile si bărbaţii au drepturi egale, inclusiv în baza legii familiei, a legii proprietăţii şi în cadrul sistemului judiciar. În practică, guvernul nu a pus în aplicare aceste prevederi, iar autorităţile nu au acordat nici suficientă atenţie, nici resursele necesare problemelor femeilor. Femeile au ocupat puţine funcţii importante în sectorul privat şi au existat, în continuare, diferenţe salariale între bărbaţi şi femei în cele mai multe sectoare economice. Conform Eurostat, în 2010, salariile femeilor erau cu 12,5% mai mici decât cele ale bărbaţilor angajaţi pe posturi similare.
Deşi legea le acordă angajatelor care se întorc la muncă din concediul de maternitate dreptul de a reveni pe acelaşi post sau pe un post similar, femeile însărcinate pot fi discriminate pe piaţa muncii fără să se recunoască acest lucru.
Copii
Înregistrarea naşterilor: Persoanele care au cel puţin un părinte cetăţean român primesc cetăţenia română la naştere. Deşi înregistrarea la naştere este obligatorie conform legii, unii dintre copii nu au fost înregistraţi la naştere şi, ca urmare, nu au putut beneficia de servicii publice. Cel mai adesea, copiii nu au fost înregistraţi la naştere pentru că părinţii nu au declarat naşterea copilului autorităţilor de resort, în unele cazuri pentru că părinţii nu aveau documente de identitate sau de reşedinţă, ori copilul se născuse în străinătate, unde părinţii locuiau ilegal. Cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în astfel de situaţii au avut acces la şcolarizare, iar autorităţile au sprijinit obţinerea de certificate de naştere pentru copiii neînregistraţi. Totuşi, educaţia acestor copii a depins de decizia autorităţilor şcolare. Copiii fără documente de identitate au întâmpinat dificultăţi şi în ceea ce priveşte accesul la servicii medicale. Această problemă s-a înregistrat mai ales în cazul populaţiei de etnie romă, dar a fost prezentă şi în rândul altor comunităţi.
Educaţie: Au existat informaţii potrivit cărora copiii romi au fost segregaţi de elevii ne-romi şi au fost supuşi unor tratamente discriminatorii (vezi Secţiunea 6, Minorităţi naţionale/rasiale/etnice).
Abuzul minorilor: Abuzarea şi neglijarea minorilor au fost, în continuare, probleme grave, iar conştientizarea acestora de către publicul larg a continuat să fie scăzută. Mass-media a semnalat câteva cazuri grave de abuz sau neglijenţă, în familie, în familiile de asistenţi maternali şi în instituţiile de îngrijire a minorilor. Potrivit DPC, în primele şase luni ale anului, serviciile de protecţie a copilului au identificat 5.665 de cazuri de abuzuri ale minorilor; 570 dintre ele au fost cazuri de abuz fizic, 716 de abuz emoţional, 292 de abuz sexual, 63 de exploatare prin muncă, 24 de exploatare sexuală, 40 de exploatare în scopul comiterii de infracţiuni şi 3.960 de cazuri de neglijenţă. 2.732 dintre copiii agresaţi erau băieţi şi 2.933 fete . Cele mai multe cazuri de abuzuri au avut loc în familie.
Autorităţile nu au pus la punct însă un mecanism de identificare şi tratare a copiilor abuzaţi şi neglijaţi şi a familiilor lor.
Căsătoriile timpurii: Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani, dar în anumite condiţii, fetele se pot căsători începând cu vârsta de 15 ani. Căsătoriile ilegale între copii au fost des întâlnite în rândul anumitor grupuri sociale, în special al romilor. Nu se cunoaşte exact cât de răspândită este această practică, deşi cazuri individuale au fost uneori prezentate în mass-media.
Nu au existat politici publice de prevenire a căsătoriilor timpurii sau instituţii guvernamentale specializate în această problemă. În luna iulie, Centrul Euroregional Pentru Iniţiative Publice (ECPI), Liga Pro-Europa şi Romani CRISS au trimis un memoriu Comisiei ONU pentru Statutul Femeilor, atrăgând atenţia asupra căsătoriilor între copii ca formă de violenţă împotriva femeilor şi copiilor din ţară.
Exploatarea sexuală a copiilor: Codul Penal prevede pedepse de 3 până la 10 ani de închisoare pentru acte sexuale cu minori sub vârsta de 15 ani, limita legală de vârstă pentru întreţinerea de relaţii sexuale liber consimţite. Expunerea, vânzarea, diseminarea, închirierea, distribuţia şi producţia de materiale pornografice cu minori sunt pedepsite cu închisoarea de 5 până la 10 ani sau 15-20 de ani, dacă minorii au fost constrânşi.
Copiii străzii: Conform DPC, la sfârşitul lunii septembrie, în întreaga ţară existau 900 de copii ai străzii. ONG-urile care lucrează cu copiii străzii considerau că numărul real este de două-trei ori mai mare.
Copiii instituţionalizaţi: Conform Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, la sfârşitul lunii septembrie existau 63.847 de copii în sistemul de protecţie specială. 39.212 dintre ei se aflau în servicii de tip familial, 1.878 în servicii de îngrijire alternativă (cu tutore) şi 22.757 în servicii de tip rezidenţial (publice sau private).
S-au semnalat de asemenea cazuri de maltratare a copiilor abandonaţi cu dizabilităţi şi de încarcerare prelungită a copiilor din orfelinatele de stat ca pedeapsă pentru abateri disciplinare.
Conform statisticilor oficiale, în primele nouă luni ale anului, părinţii au abandonat 1.107 copii în maternităţi sau alte spitale. ONG-urile au susţinut că statisticile oficiale subestimează gravitatea problemei, mulţi dintre copiii care trăiesc în instituţiile de stat nefiind niciodată declaraţi oficial abandonaţi.
Răpirile internaţionale de copii: România este co-semnatară a Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, din 1980. Pentru informaţii, vezi raportul anual al Departamentului de Stat cu privire la îndeplinirea obligaţiilor la www.travel.state.gov/abduction/resources/congressreport/congressreport_4308.html.
Antisemitismul
Potrivit recensământului din 2002, în România trăiesc 5.785 de evrei. Pe parcursul anului s-au înregistrat acte de antisemitism
Legea interzice negarea publică a Holocaustului, incluzând în definiţia Holocaustului atât persecuţia romilor, cât şi a evreilor. Nu au existat condamnări în baza acestei legi pe parcursul anului.
Organizaţiile extremiste au organizat, ocazional, evenimente de amploare pe teme antisemite şi au continuat să sponsorizeze organizarea de evenimente, inclusiv slujbe religioase, simpozioane şi marşuri, de comemorare a unor conducători ai Mişcării Legionare din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel de evenimente au avut loc la Târgu-Ocna, Pădurea Verde, în judeţul Timiş şi lângă pădurea Tâncăbeşti, judeţul Ilfov.
ONG-ul Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România (MCA) a avertizat în mod repetat că a continuat exprimarea de opinii antisemite, rasiste, xenofobe şi naţionaliste pe internet. În luna ianuarie, Mircea Munteanu, director la prefectura din judeţul Mureş a scris pe pagina sa de Facebook „Arbeit macht frei” (munca te face liber), sloganul nazist de la intrarea în lagărul de concentrare Auschwitz. CNCD a deschis o anchetă şi în data de 22 februarie a decis că acesta este un act de discriminare pentru care l-a amendat pe director cu 1.000 de lei (297 de dolari).
În data de 5 martie, Dan Şova, purtătorul de cuvânt al PSD, a declarat în timpul unui program televizat că „Pe teritoriul României niciun evreu nu a avut de suferit şi asta se datorează mareşalului Antonescu” (conducătorul pro-nazist al României din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). El a mai declarat că „datele istorice arată că la Iaşi au fost omorâţi 24 de cetăţeni de origine evreiească de soldaţii din armata germană”. Conform estimărilor Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” şi ale guvernului, 14.850 de evrei au fost ucişi în pogromul de la Iaşi. Comunitatea evreiască românească şi internaţională, MCA România, Institutul Wiesel şi Romani CRISS şi-au exprimat indignarea faţă de declaraţiile lui Şova. MCA România şi Romani CRISS au depus plângere penală la parchet împotriva lui Şova, susţinând că declaraţiile sale au încălcat legea care interzice negarea Holocaustului.
Preşedintele PSD Victor Ponta l-a înlăturat pe Şova din funcţia de purtător de cuvânt al partidului şi i-a cerut public să meargă în Statele Unite şi să se întâlnească cu personalul de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA pentru „re-educare”.
Institutul Wiesel şi ONG-urile de resort l-au lăudat ulterior pe Şova pentru auto-critica şi numeroasele retractări publice ale declaraţiei sale iniţiale, făcute după întoarcerea de la Washington. În plus, Şova a iniţiat şi susţinut noi legi menite să consolideze legislaţia anti-discriminare şi să îmbunătăţească educaţia despre Holocaust.
În data de 6 august, Şova a fost numit ministru pentru relaţia cu Parlamentul, ceea ce a declanşat un nou val de critici interne şi internaţionale. Şova şi-a cerut din nou scuze în mod public pentru declaraţiile sale iniţiale, spunând că ştie că informaţiile istorice confirmă existenţa Holocaustului în România şi a promis că va promova activ o legislaţie mai strictă împotriva rasismului şi antisemitismului.
În luna aprilie, Institutul Wiesel s-a plâns în legătură cu construirea unui monument comemorativ dedicat fostului lider legionar Corneliu Zelea Codreanu, pe o autostradă, în apropierea localităţii Buftea. În data de 11 iulie, parchetul Buftea a decis că monumentul comemorativ nu reprezintă o încălcare a legii.
În luna mai, Institutul Wiesel a cerut Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să ia în considerare interzicerea partidului Totul pentru Ţară, din cauza doctinei de tip fascist şi a utilizării de simboluri fasciste, xenofobe sau caracteristice rasistei Mişcări Legionare.
În luna noiembrie, Ion Coja, care neagă existenţa Holocaustului, a publicat pe blogul său un articol antisemit care îl ataca pe directorul MCA Maximilian Katz şi un alt lider de ONG care ceruseră închiderea anumitor website-uri ce diseminează propagandă fascistă şi antisemită.
Presa, reprezentanţi ai Ambasadei şi observatori independenţi au semnalat mai multe cazuri de graffiti cu svastici pe zidurile unor clădiri din Bucureşti.
MCA România a criticat autorităţile pentru minimalizarea importanţei actelor de vandalism antisemit, atribuite adesea copiilor, beţivilor sau persoanelor cu probleme mintale. ONG-ul a susţinut că anchetele unor astfel de fapte de către poliţie nu sunt detaliate şi a criticat lipsa urmăririi în justiţie care ar putea descuraja astfel de acte în viitor.
Presa extremistă a continuat publicarea de articole antisemite pe parcursul anului. Mişcarea Noua Dreaptă şi alte organizaţii şi asociaţii asemănătoare au continuat să promoveze ideile Gărzii de Fier (grup extremist naţionalist, antisemit, pro-nazist care a existat în România în perioada interbelică) în presă şi pe internet. De asemenea, organizaţiile de extremă dreapta au republicat cărţi instigatoare din perioada interbelică.
Pe parcursul anului, publicaţiile Partidului România Mare (PRM), condus de Corneliu Vadim Tudor, au inclus în continuare declaraţii şi articole care conţineau atacuri antisemite grave, precum şi articole scrise de persoane cunoscute pentru negarea Holocaustului sau despre conspiraţia iudeo-masonică.
Guvernul a înregistrat progrese în efortul de extindere a educaţiei despre istoria Holocaustului din România. Holocaustul este inclus în orele de istorie la clasele a VII-a, a IX-a, a XI-a şi a XII-a. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este extrem de activ în educarea publicului şi în pregătirea profesorilor. Demnitarii au criticat public extremismul, antisemitismul, xenofobia, dar şi încercările de negare a Holocaustului în România. Guvernul şi Institutul Wiesel au organizat cursuri de pregătire pentru predarea Holocaustului, precum şi seminare pe acest subiect.
Trafic de persoane
Vezi Raportul cu privire la Traficul de persoane, elaborat anual de Departamentul de Stat şi publicat la www.state.gov/j/tip.
Persoane cu dizabilităţi
Legea interzice discriminarea persoanelor cu dizabilităţi fizice, senzoriale, intelectuale şi mintale la locul de muncă, în educaţie, în accesul la mijloace de transport (fără a menţiona transportul aerian), în accesul la serviciile medicale sau la alte servicii. Cu toate acestea, guvernul nu a aplicat legea în întregime, iar discriminarea persoanelor cu dizabilităţi a fost, în continuare, o problemă.
Legea prevede asigurarea de posibilităţi de acces pentru persoanele cu dizabilităţi în clădiri şi în transportul public. În practică, au fost puţine facilităţi construite special pentru persoanele cu dizabilităţi, iar pentru acestea a fost extrem de dificil să străbată străzile din oraşe sau să aibă acces în clădirile publice. Cu toate acestea, numărul clădirilor cu facilităţi pentru persoanele cu dizabilităţi a crescut pe parcursul anului. În plus, Biblioteca Naţională a României a devenit prima instituţie publică ce a primit marca accesibilităţii în luna decembrie.
Direcţia generală pentru protecţia persoanelor cu handicap din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale coordonează la nivel central activităţile de protecţie specială şi pledează pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, elaborează politici, strategii şi standarde în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi monitorizează aplicarea reglementărilor.
Nu au existat restricţionări ale dreptului persoanelor cu dizabilităţi de a vota sau participa în proiecte civice.
Conform Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, la sfârşitul lunii septembrie erau înregistrate 692.390 de persoane cu dizabilităţi, dintre care doar 28.310 aveau loc de muncă.
Conform unui studiu finanţat din fonduri UE şi publicat în luna martie de către guvern în parteneriat cu mai multe ONG-uri, 87% dintre respondenţi considerau discriminarea una dintre marile probleme cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi.
Conform statisticilor oficiale ale DPC, la sfârşitul lunii iunie existau 71.851 de copii cu dizabilităţi. Dintre aceştia, 20.396 mergeau la şcoli publice, 10.667 la şcoli speciale, 3.193 în şcoli speciale integrate, iar 934 urmau alte forme de programe educaţionale.
Conform unor rapoarte elaborate în anii anteriori de Centrul pentru Resurse Juridice, un ONG pe probleme de drepturile omului, procedurile de plasare, condiţiile de trai şi tratamentul pacienţilor din numeroase secţii şi spitale de psihiatrie nu au respectat standardele internaţionale privind drepturile omului şi au fost sub normele profesionale din domeniu. Conform unui raport elaborat de Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a UE (ADF), publicat în iunie, doar 1% dintre persoanele cu dizabilităţi aveau un loc de muncă.
În multe cazuri, persoanele cu dizabilităţi se confruntă cu discriminarea autorităţilor şi a societăţii. Raportul ADF indica de asemenea că persoanele cu dizabilităţi mintale din instituţii, în special copiii, sunt victimele diverselor forme de intimidare, hărţuire şi abuz.
Unii minori au fost plasaţi în spitale de psihiatrie fără consimţământul tutorilor lor legali. Potrivit ONG-urilor pe probleme de drepturile omului, nu a existat niciun sistem care să garanteze respectarea drepturilor copiilor cu dizabilităţi mintale în instituţiile de stat.
Un raport al ADF despre plasarea involuntară şi modul în care sunt tratate persoanele cu dizabilităţi mintale a arătat că, în ciuda prevederilor legii, cei mai mulţi dintre respondenţi au declarat că părerea lor nu a fost luată în considerare, că nu li s-a cerut consimţământul pentru plasarea în instituţii şi că nu au primit informaţii cu privire la procedură.
Personalul medical nu „a explicat diferenţa între consimţământul pentru plasarea în spirale de psihiatrie şi consimţământul pentru tratament medicamentos”, iar respondenţii nu au fost informaţi despre „dreptul de a solicita părerea unui alt medic”.
Minorităţi naţionale/rasiale/etnice
Discriminarea romilor a continuat să fie o problemă gravă. Grupuri ale romilor s-au plâns că brutalitatea poliţiei, inclusiv bătăile şi hartuirea, sunt practici comune. Atât presa internă, cât şi cea internaţională şi observatorii au semnalat numeroase cazuri de discriminare a romilor de către societate.
Observatorii au estimat că în România trăiesc între 1.800.0000 şi 2.500.000 de romi, reprezentând aproximativ 10% din totalul populaţiei. Cu toate acestea, conform rezultatelor celui mai recent recensământ, din toamna lui 2011, în România trăiesc 619.000 de romi, reprezentând 3,2% din populaţie.
Stereotipurile şi limbajul discriminatoriu împotriva romilor au fost larg utilizate; jurnalişti şi mai mulţi demnitari au făcut declaraţii considerate discriminatorii de către membrii comunităţii rome; drept urmare, CNCD a amendat câteva persoane. Utilizarea de afişe, lozinci şi cântece anti-romi a fost des întâlnită şi răspândită, în special la evenimentele sportive de amploare, televizate.
Potrivit relatărilor presei, evacuarea romilor a continuat în Baia-Mare, Bucureşti, Sibiu, Constanţa, Craiova, şi alte localităţi în cursul anului.
În datele de 11 mai şi 1 iunie, în cursul campaniei electorale locale, primarul oraşului Baia-Mare, Cătălin Cherecheş a mutat peste 90 de familii de romi care trăiau în locuinţe improvizate în cartierul Craica în clădiri abandonate ale fostei fabrici de produse chimice Cuprom. La scurt timp după mutare, mulţi dintre romi, în special copii, s-au îmbolnăvit, aparent din cauza substanţelor chimice rămase în clădire. Romani CRISS şi alte ONG-uri au trimis o scrisoare de protest, iar Comisia Europeană şi două ambasade străine au criticat măsura luată într-o scrisoare deschisă. Drept răspuns, într-o scrisoare trimisă instituţiilor publice centrale, ambasadelor şi presei, primarul a pretins că scandalul cu privire la mutarea forţată a familiilor de romi a fost orchestrat de „falşi lideri ai comunităţii de romi”, ca urmare a unor interese politice, etnice şi financiare. Conform unui raport al prefecturii locale, primarul nu avea aprobările necesare pentru a utiliza clădirile pentru locuinţe, nici certificatul de mediu corespunzător sau alte autorizaţii. Ca urmare a unei plângeri depuse de Agenţia Naţională pentru Romi împotriva lui Cherecheş, CNCD a decis în data de 25 iulie că acţiunile primarului reprezintă acte de discriminare. CNCD a decis să-l sancţioneze cu mustrare pe primar pentru acţiunile sale, să-i ceară să renoveze clădirile şi să obţină autorizaţiile cerute de lege.
În ciuda măsurii CNCD, în data de 11 septembrie, primarul Cherecheş a început să-i evacueze pe romii din cartierul Pirita, demolând aproximativ două treimi din cele 45 de locuinţe improvizate ridicate de romi acolo. Primarul a pretins că i-a evacuat doar pe romii sosiţi în ultimele luni. Multe dintre locuinţe au fost reconstruite la scurt timp după demolare.
ONG-urile au semnalat faptul că romii nu au fost lăsaţi să intre sau nu au fost serviţi în mai multe spaţii publice. De asemenea, romii au avut acces redus la serviciile guvernamentale, puţine oportunităţi de angajare, rate ridicate de abandon şcolar, acces limitat la servicii medicale şi discriminare pronunţată. Potrivit Barometrului de Incluziune a Romilor din 2010, 45% dintre romii care munceau nu aveau un loc de muncă stabil. ONG-urile şi mass-media au semnalat faptul că atitudinea discriminatorie a profesorilor şi a celorlalţi elevi este unul dintre factorii care ii descurajează pe copiii romi să îşi termine studiile.
ONG-urile şi presa au relatat că discriminarea elevilor romi de către învăţători şi alţi elevi i-au descurajat pe aceştia să-şi continue studiile.
În ciuda ordinului Ministerului Educaţiei, care interzicea segregarea, au fost semnalate cazuri în care copiii romi au fost aşezaţi în spatele clasei, au fost ignoraţi de profesori sau au fost brutalizaţi de alţi elevi. În unele comunităţi, autorităţile i-au plasat pe elevii romi în clase sau chiar şcoli separate. În data de 16 februarie, Romani CRISS şi avocaţii a doi elevi romi au depus plângeri la CNCD şi la instanţa din Caracal împotriva Colegiului Naţional Ioniţă Asan pentru segregarea romilor din clasa întâi pe criterii etnice şi de clasă. În luna decembrie, CNCD a decis că acestea erau acte discriminatorii, a amendat colegiul şi Inspectoratul Şcolar al judeţului Olt cu câte 2.000 de lei (595 de dolari) şi a cerut celui din urmă să-i integreze pe elevi.
Comunităţile de romi au fost în mare măsură excluse din sistemul administrativ şi juridic. Potrivit unor studii efectuate în 2007 şi 2008, cele mai recente date disponibile pe această temă, între 1,9% şi 6% dintre romi nu aveau cărţi de identitate, comparativ cu 1,5% dintre cetăţenii ne-romi. Lipsa documentelor de identitate i-a împiedicat pe romi să participe la alegeri, să beneficieze de ajutor social, să aibă acces la asigurările de sănătate, să obţină documente de proprietate şi să intre pe piaţa forţei de muncă. Un număr covârşitor de romi erau şomeri sau aveau locuri de munca necalificate.
ONG-urile au constatat că femeile rome s-au confruntat atât cu discriminarea pe criteriu de sex, cât şi cu discriminarea pe criteriu de etnie. În multe cazuri, femeile rome nu au pregătirea, aptitudinile sau experienţa profesională necesare pentru a fi integrate în sistemul economic.
Agenţia Naţională pentru Romi are sarcina de a coordona politicile publice pentru romi. Cu toate acestea, ONG-urile pentru romi au criticat aria de atribuţii a agenţiei, considerând că este mult prea largă şi adesea se suprapune cu activităţile altor agenţii guvernamentale. Pe parcursul anului, guvernul a derulat un număr limitat de programe şi proiecte în cadrul Strategiei naţionale de incluziune a romilor. Un program demarat în ianuarie 2011 cu scopul de a creşte calitatea şi eficienţa activităţii mediatorilor medicali s-a încheiat în luna februarie. O a doua rundă a programului concentrată pe pregătirea mediatorilor şcolari romi, desfăşurată în parteneriat cu Consiliul Europei, a avut loc în aprilie. Guvernul, în parteneriat cu ONG-uri a continuat să aplice proiectul început în 2007 şi co-sponsorizat de Fondul Social European cu scopul de a susţine 50 de structuri de economie socială create de grupuri vulnerabile. Un alt proiect, demarat în 2009, cu scopul integrării sociale a romilor în regiunea centrală s-a încheiat în august. ONG-urile pentru romi au criticat aceste eforturi, considerându-le insuficiente.
În vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu comunitatea romă, poliţia a continuat să folosească mediatori romi care să faciliteze comunicarea dintre romi şi autorităţi şi să ajute în situaţiile de criză. În cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române există un consiliu consultativ însărcinat cu gestionarea relaţiei dintre poliţie şi comunitatea romă.
Conform rezultatelor preliminare ale ultimului recensământ efectuat în 2011, etnicii maghiari sunt cea mai mare minoritate etnică, având 1,25 de milioane de persoane.
În regiunea Moldovei, acolo unde locuieşte minoritatea ceangăilor romano-catolici, comunitatea a avut în continuare cursuri de limba maghiară finanţate de guvern. Potrivit Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi din Moldova (AMCM), 1.011 elevi din 17 şcoli au avut ore de limba maghiară în decursul anului şcolar 2011-2012. În 25 de localităţi, AMCM a organizat activităţi educaţionale zilnice în limba maghiară. În alte localităţi precum Luizi Călugăra şi Tuta, cererile de organizare a unor cursuri în limba maghiară au fost respinse.
Abuzuri ale societăţii, discriminare şi acte de violenţă pe criterii de orientare sexuală şi identitate de gen
Legea interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale. Cu toate acestea, ONG-urile au semnalat faptul ca abuzurile poliţiei şi discriminarea societăţii împotriva lesbienelor, a homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor (LGBT) au fost un lucru obişnuit şi că ostilitatea manifestată deschis a împiedicat semnalarea unor cazuri de hărţuire şi discriminare. Membrii comunităţii homosexualilor şi lesbienelor şi-au exprimat, în continuare, îngrijorarea privind discriminarea în sistemele de învăţământ şi de sănătate.
ONG-ul ACCEPT, care promovează drepturile comunităţii LGBT, s-a plâns cu privire la atitudinea ostilă a autorităţilor municipiului Bucureşti faţă de organizarea unei parade a diversităţii. Autorităţile au amânat emiterea unei autorizaţii până ce ONG-ul a fost nevoit să plătească o taxă de urgenţă pentru procesarea cererii, au refuzat în mod repetat să se întâlnească cu organizatorii paradei şi au oprit circulaţia pentru un interval de timp mai scurt decât cel de desfăşurare a marşului. În ciuda dificultăţilor, parada diversităţii a fost un eveniment de succes, desfăşurat fără violenţă.
În seara de 6 noiembrie, ONG-ul Miliţia Spirituală a organizat un eveniment public dedicat problemelor LGBT. După eveniment, şase voluntari, bărbaţi şi femei, implicaţi în organizarea evenimentului, au fost atacaţi pe o stradă din apropiere de către 10 bărbaţi, unii purtând cagule. Conform relatărilor, atacatorii au întrebat: „Aşadar, vreţi să organizaţi conferinţe despre homosexuali?” După ce le-au împins pe femei, dându-le la o parte, atacatorii i-au bătut pe bărbaţi, unul dintre ei având nevoie de spitalizare.
Alte abuzuri şi discriminări ale societăţii
Conform legii, persoanele infectate cu HIV au dreptul la confidenţialitate şi tratament adecvat. Cu toate acestea, discriminarea a afectat accesul persoanelor bolnave de HIV/SIDA la servicii de îngrijire medicală şi dentară de rutină, iar autorităţile au aplicat rareori legile care interzic această formă de discriminare. Încălcarea confidenţialităţii privind statutul HIV al unei persoane a fost des întâlnită şi rareori pedepsită.
Observatorii au semnalat discriminarea la scară largă cu care se confruntă copiii afectaţi de HIV/SIDA şi incapacitatea autorităţilor de a-i proteja pe copii de discriminare, abuz şi neglijare. Au fost semnalate cazuri în care doctorii au refuzat să trateze copiii şi tinerii bolnavi de HIV/SIDA. Personalul medical, autorităţile şcolare şi angajaţii guvernamentali nu au păstrat confidenţialitatea informaţiilor referitoare la minorii infectaţi.
Peste jumătate dintre adolescenţii infectaţi cu HIV erau activi din punct de vedere sexual. Accesul acestora la unităţile de sănătate a reproducerii şi de prevenire a transmiterii HIV şi a bolilor cu transmitere sexuală a fost adeseori limitat. Guvernul oferă acces la terapie antiretrovirală; cu toate acestea, stigmatizarea şi discriminarea persoanelor infectate cu HIV/SIDA le-a împiedicat, adeseori, accesul la educaţie, îngrijire medicală, servicii guvernamentale şi angajare.
Potrivit statisticilor oficiale, în luna decembrie erau înregistrate 11.581 de persoane diagnosticate cu HIV/SIDA, 741 de noi cazuri fiind raportate în perioada ianuarie-decembrie. Persoanele diagnosticate cu HIV/SIDA au fost discriminate de către societate şi multe dintre ele au abandonat şcoala, ca urmare a stigmatizării, discriminării sau bolii. În luna decembrie, de Ziua mondială de luptă împotriva HIV/SIDA, Uniunea Naţională a Organizaţiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA) a lansat o campanie de creştere a conştientizării cu privire la infecţia cu HIV.
Femeile infectate cu HIV au semnalat la Centrul Euroregional pentru Initiative Publice (ECPI) că s-au confruntat cu dificultăţi în accesul la servicii de îngrijire în maternităţi ca urmare a discriminării de către personalul medical. Ele au declarat că au fost tratate în mod degradant, li s-a încălcat dreptul la confidenţialitate, au fost segregate şi nu li s-a permis efectuarea de operaţii de cezariană. ECPI a semnalat faptul că personalul medical din secţiile de obstetrică-ginecologie nu pare să înţeleagă şi să aplice prevederile stabilite de Ministerul Sănătăţii pentru cazurile de femei seropozitive însărcinate. ECPI a primit informaţii că în unele spitale femeile însărcinate sunt testate automat pentru HIV înainte de naştere fără să li se ceară consimţământul şi fără a beneficia de consiliere prealabilă, deşi, conform legii, testarea pentru HIV nu este obligatorie.
Incitarea la acte de discriminare
Pe parcursul anului, mai mulţi demnitari au făcut declaraţii care au contribuit la crearea de stereotipuri etnice despre romi (vezi Secţiunea 6, Minorităţi naţionale/rasiale/etnice).
Secţiunea 7. Drepturile angajaţilor
a. Dreptul de asociere şi dreptul de negociere colectivă
Legislaţia permite angajaţilor să se asocieze în mod liber, să formeze şi să adere la sindicate fără autorizaţie prealabilă, iar aceştia şi-au exercitat acest drept în mod liber. Cu toate acestea, angajaţii Ministerului Apărării, majoritatea angajaţilor Ministerului Administraţiei si Internelor şi ai Ministerului Justiţiei, personalul din penitenciare şi cel din serviciile de informaţii nu au avut permisiunea să formeze sindicate. Legea permite sindicatelor să-şi desfăşoare activitatea fără niciun amestec din exterior, iar guvernul a protejat acest drept, în practică.
Deşi legea permite majorităţii angajaţilor să organizeze greve, cerinţele greoaie care necesită timp îndelungat au îngreunat organizarea de greve în mod legal. Sindicatele pot intra în grevă numai daca eforturile de arbitraj eşuează şi daca angajatorii primesc un preaviz de 48 de ore. Sindicatele s-au plâns că solicitările lor trebuie să fie supuse unui proces de conciliere guvernamental înainte de iniţierea unei greve şi că instanţele judecătoreşti au tendinţa de a declara grevele ilegale. Organizarea grevelor este permisă doar dacă vizează protejarea intereselor economice ale angajaţilor, iar arbitrajul este obligatoriu după 20 de zile de grevă. Judecătorii, procurorii, unii angajaţi ai Ministerului Justiţiei, angajaţii din serviciile secrete, cei din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor nu au dreptul de a organiza greve.
Legea prevede că angajatorii şi sindicatele pot negocia contracte colective la niveluri inferioare, deşi acestea nu fuseseră stabilite până la sfârşitul anului. Legislaţia nu asigură baza legală pentru încheierea unor contracte colective de muncă la nivel naţional. Angajatorii nu au obligaţia de a se consulta cu sindicatele asupra unor chestiuni precum acordarea de concediu fără plată angajaţilor sau reducerea programului de muncă din motive de natură economică.
Legea conţine prevederi clare în ceea ce priveşte discriminarea împotriva sindicatelor. Cu toate acestea, din cauza numeroaselor chichiţe de ordin juridic, aplicarea prevederilor a fost extrem de redusă. Conform legii, liderii de sindicat pot fi concediaţi ca urmare a rezultatelor profesionale.
În ceea ce priveşte aplicarea legii, sindicatele s-au plâns de asemenea că trebuie să-şi prezinte nemulţumirile corpurilor de arbitraj finanţate de guvern înainte de demararea grevei şi că instanţele tind să declare grevele ilegale. Companiile pot cere despăgubiri de la organizatorii grevei în cazul în care instanţa declară o greva ilegală.
Sindicatele şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la excesiva influenţă politică existentă la locul de muncă, în instituţiile publice. Pretinsul amestec a inclus numirea de directori pe motive politice şi cazuri în care directori cu legături politice au fost informaţi în prealabil că vor exista inspecţii de muncă neanunţate.
Dreptul de a forma sindicate a fost respectat în practică, în general. Liderii sindicali au afirmat ca cerinţele prevăzute de lege pentru înregistrarea a sindicatelor au fost complicate, dar în general rezonabile. Cu toate acestea, sindicatele au obiectat faţă de cerinţa de a depune liste cu viitorii membri de sindicat odată cu cererea de înscriere. Dat fiind că şi angajatorii aveau acces la această lista, liderii sindicali s-au temut că acest lucru ar putea conduce la măsuri împotriva angajaţilor, împiedicând crearea de noi sindicate.
În data de 31 ianuarie, CEDO a decis că refuzul unei instanţe din România de a înregistra un sindicat al Bisericii Ortodoxe din 2008 încalcă dreptul la libertatea de asociere şi a cerut guvernului să plătească solicitantului daune în valoare de 10.000 de euro (13.214 dolari).
După relatările mass-mediei şi anchetele detaliate cu privire la averea acumulată de anumiţi lideri sindicali, doi lideri de sindicat au fost condamnaţi la închisoare pentru corupţie.
b. Interzicerea muncii forţate sau obligatorii
Legea interzice orice formă de muncă forţată sau obligatorie, iar guvernul a aplicat legea în mod eficient. Cu toate acestea, au existat informaţii conform cărora astfel de practici au avut loc. Persoane, în special femei şi copii din România, dar şi din Moldova, Columbia şi Franţa, au fost forţate să cerşească sau să comită furturi mărunte.
Vezi şi Raportul cu privire la Traficul de persoane, elaborat anual de Departamentul de Stat şi publicat la www.state.gov/j/tip.
c. Interzicerea muncii minorilor şi vârsta minimă de angajare
Vârsta minimă de angajare este de 16 ani, dar minorii pot munci cu consimţământul părinţilor sau al tutorilor de la vârsta de 15 ani. Minorilor le este interzis să muncească în condiţii de risc. Legea asigură baza necesară eliminării muncii minorilor în condiţii de risc şi include o listă cu activităţi considerate periculoase, dar şi sancţiuni pentru cei care încalcă legea. Părinţii copiilor care lucrează în condiţii de risc sunt obligaţi să participe la programe de educaţie sau consiliere parentală; dacă nu respectă această cerinţă, pot primi amenzi cu valori cuprinse între 100 şi 1.000 de lei (29,70-297 de dolari). Persoanele care angajează minori pentru activităţi cu grad ridicat de risc pot primi amenzi cu valori cuprinse între 500 şi 1.500 de lei (148-446 de dolari).
Angajarea minorilor cu vârsta mai mare de 15 ani care urmează cursurile învăţământului obligatoriu este interzisă şi în cazul anumitor activităţi ce le-ar putea periclita sănătatea, moralitatea sau siguranţa. Minorii cu vârsta sub 16 ani care muncesc au dreptul să îşi continue educaţia, iar legea îi obligă pe angajatori să îi susţină în această privinţă. Minorii cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani pot lucra cel mult 6 ore pe zi şi cel mult 30 de ore pe săptămână, cu condiţia ca participarea la cursuri să nu fie afectată. Totuşi, în practică, s-a constatat că mulţi dintre copiii care muncesc renunţă la participarea la cursuri. Minorii nu pot lucra ore suplimentare sau în schimburi de noapte şi au dreptul la trei zile suplimentare de concediu anual.
Legea cere şcolilor să informeze imediat serviciile sociale cu privire la copiii care lipsesc de la ore pentru a munci. Serviciile sociale au responsabilitatea de a reintegra astfel de copii în sistemul de învăţământ. Spre deosebire de anii anteriori, din cauza lipsei fondurilor, guvernul nu a realizat campanii de informare în rândul copiilor, al potenţialilor angajatori, al personalului instituţiilor de educaţie şi al publicului larg.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale poate impune amenzi şi poate închide fabrici pentru că exploatează minori. Aplicarea legilor a fost, în general, laxă, cu excepţia cazurilor extreme. În general, angajatorii care au încălcat legile privitoare la munca minorilor au fost amendaţi, dar nu au fost urmăriţi în justiţie. Nu au existat informaţii despre condamnarea vreunei persoane în baza vreunei legi privind munca minorilor pe parcursul anului, iar Ministerul Justiţiei nu a elaborat astfel de statistici. În practică, judecătorii nu au considerat încălcările acestor legi drept infracţiuni.
Munca minorilor, inclusiv cerşitul, vânzarea de mărunţişuri pe stradă şi spălatul parbrizelor, a rămas o practica răspândită în rândul comunităţilor de romi, mai ales în zonele urbane. Unii dintre copiii implicaţi în astfel de activităţi aveau chiar şi 5 ani.
DPC din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, se ocupă de monitorizarea şi coordonarea tuturor programelor de prevenire şi eliminare a formelor grave de muncă a minorilor.
Conform statisticilor DPC, în primele şase luni ale anului au fost confirmate 127 de cazuri de minori care munceau, 65 în zonele urbane şi 62 în zonele rurale; 50 dintre victime erau fete, iar 77 erau băieţi; 75 dintre victime aveau sub 14 ani, iar 52 aveau vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani. Cazurile confirmate implicau sclavie (63 cazuri), exploatare sexuală (24 de cazuri) şi exploatare în vederea comiterii altor activităţi ilicite (40 de cazuri).
d. Condiţiile acceptabile de lucru
Începând cu luna ianuarie, salariul minim brut al unui angajat cu normă întreagă de 169,333 ore pe luna era de 700 de lei (aproximativ 208 dolari) sau aproximativ 4,13 lei (1,22 de dolari) pe oră. Salariul minim al muncitorilor calificaţi este cu 20% mai mare decât al celor necalificaţi. Potrivit Eurostat, în 2010, venitul individual lunar al persoanelor „în pragul sărăciei” era de 907 lei (270 de dolari). Legea prevede salarizare egală pentru un număr egal de ore lucrate.
Legea prevede săptămâna de lucru de 40 de ore sau cinci zile. Orele suplimentare efectuate la sfârşit de săptămână sau de sărbătorile legale, precum şi cele care depăşesc cele 40 de ore, sunt plătite prin lege, dar nu trebuie să depăşească 48 de ore pe săptămână, în medie, într-o singură lună. Legea prevede o perioadă de odihnă de 24 de ore în timpul săptămânii lucrătoare, deşi majoritatea angajaţilor au primit două zile libere pe săptămână. Noua legislaţie permite angajatorilor să scurteze norma de lucru a angajaţilor de la cinci la patru zile pe săptămână dacă activitatea de la locul de muncă scade din motive economice sau tehnice, în paralel cu o reducere corespunzătoare a salariului. Noul Cod al Muncii creşte salariile angajaţilor din tura de noapte cu 25% în anumite condiţii. Lucrul excesiv peste program poate aduce amenzi angajatorilor dacă angajaţii depun plângere. Cu toate acestea, plângerile sunt rare. Legislaţia interzice impunerea de ore suplimentare de lucru.
Legislaţia oferă angajatorilor discreţie asupra evaluării performanţelor angajaţilor. Se permit perioade mai lungi de probă a noilor angajaţi, iar procedurile de reziliere a contractului de muncă în perioada de probă s-au simplificat.
Codul Muncii introduce prevederi privind munca temporară şi sezonieră şi prevede amenzi pentru munca prestată fără contract de muncă, atât pentru sectoarele formale, cât şi pentru cele informale ale economiei. Angajatorii care folosesc ilegal forţă de muncă pot fi condamnaţi la închisoare sau la plata unor amenzi cu valoare de până la 100.000 de lei (29.769 de dolari). Durata maximă a unui contract de muncă temporar a crescut de la 24 la 36 de luni, fiind acum în concordanţă cu prevederile legislaţiei UE.
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are sarcina de a aplica legislaţia cu privire la condiţiile de muncă, siguranţa în muncă şi salariul minim. Potrivit sindicatelor, mulţi angajatori au plătit salarii suplimentare la negru, pentru a reduce cuantumul taxelor plătite atât de salariat, cât şi de angajator. Această practică a afectat negativ viitoarele pensii ale angajaţilor şi capacitatea acestora de a obţine împrumuturi.
Ministerul a considerat că a pus în aplicare în mod eficient standardele privind norma de lucru. Cu toate acestea, liderii sindicali s-au plâns că încălcarea regulilor privind orele suplimentare a reprezentat principala problemă cu care s-au confruntat membrii de sindicat, întrucât angajaţilor li s-a cerut să lucreze peste limita maximă legală de ore suplimentare, plata prevăzută prin lege pentru aceste ore nefiind întotdeauna efectuată. Această situaţie a fost întâlnită cel mai des în sectoarele textil, bancar, financiar şi de construcţii. Unii funcţionari sindicali au susţinut că majoritatea accidentelor de muncă au avut loc în timpul acestor ore suplimentare obligatorii şi neplătite. În cursul anului, interdicţia folosirii de forţă de muncă fără contract a fost aplicată limitat, în parte din cauza corupţiei din cadrul Inspectoratului de Muncă, dar şi pentru că atât angajatorii, cât şi angajaţii au avut de câştigat de pe urma plăţii de impozite reduse ca urmare a muncii fără contract sau a primirii unui salariu suplimentar la negru. Sancţiunile prevăzute de legislaţia anterioară împotriva angajatorilor care folosesc ilegal forţă de muncă s-au aplicat în totalitate în cazuri rare. La nivel naţional existau 1.500 de inspectori de muncă.
Ministerul are autoritatea de a stabili şi pune în aplicare standarde de siguranţă pentru majoritatea industriilor, dar nu a avut personal pregătit pentru punerea în aplicare a acestora. Angajatorii au ignorat, adeseori, recomandările ministerului, aplicate de obicei numai după producerea unui accident.
Ambasada Statelor Unite la Bucuresti
