Pe 10 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare repurta, la Podul Înalt, lângă Vaslui, una din cele mai mari victorii ale românilor împotriva invadatorilor otomani, dar care, cum scria marele nostru poet, Mihai Eminescu, în celebra sa „Scrisoare III”, „cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ”.

„Ceahlăul prozei române”, Mihail Sadoveanu a compus și el o capodoperă, trilogia istorică „Frații Jderi”, al cărei al treilea volum, „Oamenii Măriei-Sale”, constituie, el însuși, o creație fără seamăn.

Articolul de mai jos venea, cândva, în sprijinul absolvenților de liceu, dornici să evidențieze evoluția romanului românesc interbelic. Vi-l propunem, spre, sperăm noi, grabnică și instructivă lectură, astăzi, în memoria acelor zile de glorie a poporului nostru.

*
* *

Mihail Sadoveanu: “Fraţii Jderi”
(Articol apărut în “Limba şi literatura română. Revistă trimestrială pentru elevi”, nr. 4/1997)
de Emil-Corneliu Ninu
O primă constatare ce s-ar cuveni făcută în legatură cu romanul lui Mihail Sadoveanu este că textul se pretează de minune la a se supune exerciţiului hermeneutic, prin vastitatea analogiilor posibile.
Edgar Papu amintea de motivul celor cinci frati Pandava, din “Mahabharata”, cea mai întinsă epopee cunoscută vreodată, încercând să explice ideea solidarităţii familiale. Motivul “iniţierii” există şi în “Epopeea lui Ghilgameş” şi în “Eneida” lui Vergiliu, unde eroii coboară în “ţara umbrelor”, pentru a afla sfat de taină de la înaintaşii lor paterni. Se pot face comparaţii şi cu legende sau cu balade, în majoritate haiduceşti, precum cele ce compun ciclul Novăceştilor (de exemplu, cel al călătoriei lui Gruia la Ţarigrad) sau cea a fraţilor Buzeşti (înfruntarea în faţa oştilor, respectiv a lui Ionuţ cu temutul Uzun, pe care-l învinge).

Salutând, la 26 mai 1935, în “Adevărul literar şi artistic”, apariţia primului tom din “Fraţii Jderi”, G. Călinescu nota: “… dintre toţi prozatorii noştri, numai d. Sadoveanu se încumetă a scrie un roman istoric, pentru că celorlalţi fie le lipseşte să nu zic erudiţia în această materie, dar în chip sigur, emoţia arhaică, fie sunt pătrunşi de formula unui anume roman franţuzesc, unde totul e caz de conştiinţă şi de analiză”.
“Literatura istorică” a lui M. Sadoveanu îşi fixează capul de serie în preajma anului 1904, prin publicarea primului său roman, “Şoimii”. Deşi e, mai degrabă, o proiectare în trecut a viselor sale romantice cu “oameni tari”, pe baza unor elemente desprinse din numarul crescând al lecturilor accesibile, “Şoimii” va fi punctul de plecare al unui alt roman, apărut mult mai târziu, “Nicoară Potcoavă” (1952). Între aceste două cărţi, se vor înşira alte romane istorice, “Neamul Şoimăreştilor” (1915), “Zodia Cancerului”, “Nunta domniţei Ruxanda”, toate descriind o Moldovă în declin, în care strălucirea de demult nu se mai regăseşte decât în îndârjirea câte unui erou singuratic, sortit să fie şi el, până la urmă, doborât de “vremi”.

“Viaţa lui Ştefan cel Mare” (1934) anunţă nu numai o altă perspectivă asupra istoriei, ci şi o nouă modalitate de construcţie a textului, în acord cu teoria lui Mihail Ralea, conform căreia romanul ar deriva din epopee. Urmarea va fi apariţia, în anul 1935, a primului volum al trilogiei “Fraţii Jderi”, “Ucenicia lui Ionuţ”. Celelalte două vor fi tipărite în 1936, “Izvorul Alb,” şi 1942, “Oamenii Măriei-Sale”.

În 1937, într-o notă autobiografică, “rapsodul moldav” revenea la o “mărturisire de credinţă”, făcută în 1923: “fiind pământean din neam în neam, am urmat legea inimii răzeşilor şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura, ci numai dragostea în formele ei multiple, fie pentru neamul meu, fie pentru trecut, fie pentru datină, fie pentru acest pământ pentru care au luptat şi au suferit generaţiile anterioare. De aceea au sunat pentru mine aşa de adânc şi cu atâta dulceaţă cântecele bătrâneşti, umplându-mă de farmecul trecutului. De aceea am viziunea acestui trecut , până la a-l confunda cu prezentul”.

“Ucenicia lui Ionuţ” dezvăluie viaţa unui erou în formare, a celui mai tânăr fecior din familia unui vechi “om al Măriei-Sale”. Ionuţ cunoaşte lumea complicată de la curte alături de răsfăţatul fecior al lui Ştefan, învaţă meşteşugul armelor, se îndrăgosteşte şi, prin moartea Nastei, are pentru întâia oară revelaţia morţii.
Volumul “Izvorul-Alb” înfăţişează şi el un număr mare de întâmplări ale tuturor Jderilor: o anevoioasă şi îndrăzneaţă incursiune într-o ţară străină (Lehia) e întreprinsă din nou, pentru a o elibera pe jupâniţa Maruşca, dragostea târzie a celui mai mare dintre fraţi, şi pentru a pedepsi pe duşmanii domnitorului. “Izvorul Alb” este simbolul pelerinajului domnesc la sursele înţelepciunii multiseculare a pământenilor, descinzând din Kesarion Breb, misteriosul şi linistitul protagonist al “Crengii de aur”. Dincolo de fapte eroice şi actiuni dinamice, esenţial, în acest volum, este episodul căutarii sihastrului legendar, de la care aşteaptă voievodul sfat şi binecuvantare, înainte de a-şi pune în aplicare planul chibzuit timp de ani de zile – lupta
cu ismailitenii.

“Oamenii Măriei-Sale” este cartea pregătirilor directe, politice, economice şi morale pentru războiul inevitabil cu turcii. Elementul epic principal e construit din două episoade: misiunea lui Ionuţ în inima Imperiului Otoman, pentru “ispitirea” duşmanilor şi informarea domniei asupra mişcării lor. Acum se desăvârşeşte maturizarea mezinului, oştean viteaz şi iscoada dibace. Tot acum se desfăşoara şi bătălia de la Vaslui, al cărei deznodământ constituie apogeul cărţii. Victoria unei mici oştiri împotriva alteia copleşitoare numeric reprezintă apoteoza întelepciunii, energiei, vitejiei, puterii, dibăciei şi credinţei “oamenilor Măriei-Sale”.

“Fraţii Jderi” evocă poezia cronicilor şi a legendelor, a miturilor şi a datinilor milenare ale pământului nostru. “Istoria şi lucruruile şi întâmplările” cuprinse în acest roman se plasează în intervalul a şase ani. 1469-14756, adică tocmai în perioada de vârf a gloriei şi prosperităţii din întreaga domnie a lui Ştefan cel Mare. “Belşugul alimentar din curţile şi hanurile Moldovei este un aspect particular al unei rodnicii nebune de ţară aproape necălcată de oameni” (G.Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”). Până acum avusese loc “plinirea pedepsei unui ucigaş de domn şi frate”. Se încheiase, aşadar, deceniul întăririi autorităţii voievodale şi putea să înceapă opera de organizare internă şi de apărare împotriva turcilor.

Epopeea este mai puţin a domnitorului, ca erou principal, cât a unei epoci întregi şi, mai ales, a “oamenilor Măriei-Sale”, a poporului care-l sprijină. Ca într-o creaţie homerică, impresionează şi aici numărul mare de personaje. Ştefan este personalitatea diminantă, constituită, îndeosebi, din mărtirisirile celorlalţi eroi. Astfel, comisul Manole Păr-Negru explică nevestei sale, comisioaia Ilisafta, că el aparţine cu trup şi suflet voinţei domnului. Dincolo de chipul fizic şi de elementele portretului moral, preluate din cronica lui Grigore Ureche, apare aici un Ştefan complex. Ivirea sa în faţa mulţimii strânse la hramul mănăstirii Neamţu produce emoţie şi momentul este atât de impresionant, âncît o femeie din popor dă naştere unui prunc, pe care domnul îl va boteza Înălţare.

Iată portretul făcut de scriitor: “Vodă Ştefan, călcând atunci în al 40-lea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus..”

Ștefan-Vodă este o fire populară, căci nu ezită să se ospăteze “sub streaşina pădurii” din mâncărurile aflate pe poclăzi şi surâde îngăduitor când nişte ciobani de pe muntele Petru-Aron, înfăţişându-i, ca în “Biblie”, produsul oilor, ating tăios pe boierii din preajmă-i cu vorbe ironice. Domnitorul e iute la mânie. E un gânditor grav şi adesea melancolic, care-şi impune datorii istorice, ştiind să sacrifice multe din plăcerile-i lumeşti. Altă ipostază în care-l întâlnim este aceea de om modern: ştie să ţină în cumpănă zilele de post şi cele de frupt; se poartă ras, dupa moda din Apus; a stat la învăţătură în şcolile Bizanţului, pentru a stăpâni elina şi latina, se preocupă de artă, căci meşterilor şi supuşilor care îi lucrează ctitoriile le este “călăuz”; iubeşte poezia, plăcându-i psalmii tălmăciţi de părintele Nicodim.

În jurul domnitorului şi al Jderilor acţionează marea varietate socială şi individuală a “oamenilor Măriei-Sale”, o masă de oameni ai Moldovei, “mai vechi însă decât războinicii din cartea lui Herodot, mai vechi şi legaţi de acest pământ în care dorm părinţii lor de milenii”.

Ca personaj concret, Ştefan trece pe al doilea plan, dar, ca simbol, ca ideal, din umbră, este determinantul povestirii şi al fiecărui erou în parte. Axa epopeii o formează cuplul Ionuţ-Ştefan, în jurul căruia gravitează un mare număr de oameni. Forma prin care se realizează asemenea conexiuni o reprezintă discuţiile şi povestirile.

Lumea lui Sadoveanu are o constituţie folclorică, opera fiind o subtilă întrepătrundere a unei viziuni realiste cu cea fantastic-legendară. Pe bună dreptate, sesiza un alt exeget a operei sadoveniene, Zoe Dumitrescu-Buşulenga: “unul din drumurile de la real la fantastic este şi acela care înfrumuseţează prin cristalizări succesive nevoia de mit şi nevoia de basm”. Astfel, un călugăr nebun, Stratonic, recepţionează mesajele păsărilor pe care ştie a le descifra stăpânul lui, arhimandritul. Starostele Nechifor Căliman, “cu bunul lui simţ, cu înţelepciunea şi humorul său” este o ilustrare a ţăranului sadovenian, care, “datorită şcolii de înţelepciune şi de adevăr pe care i-o dă folclorul…, întruchipează fantasticul în real, ca şi transcendentul în imanent.” (Zoe Dumitrescu Buşulenga, “Drumuri ale fantasticului”) Ionuţ, mezinul Jderilor, la fel ca Prâslea cel Voinic, însumează calităţile fraţilor săi. El are un şoim năzdrăvan, ca şi calul Catalan al luiVodă, detaliu care ne poartă cu gândul la Ducipalul lui Traian sau la calul cu puteri vrăjite al lui Alexandru Macedon. Feciorii lui Nechifor Căliman dobândesc dimensiuni mitologice; lupta dintre Ştefan şi turci apare ca o încleştare între forţele binelui şi luminii şi forţele întunericului, căci turcii “sunt hidra cu multe capete”, având în sprijinul lor şi pe Diavol, aşa cum se exprimă juneasa Ilisafta. Bourul de la Izvorul-Alb, care aduce hrană pentru bătrânul pustnic, întreţine aceeaşi undă mitologică. Trecutul apare, astfel, prin pâcla legendelor, apropiat baladelor străvechi.

O parte din farmecul artei lui Sadoveanu provine din prezenţa necontenită a naturii, care însoţeşte, subliniază toate sentimentele făpturilor omeneşti şi chiar calitatea morală a acestor oameni.
Politeţea caracteristică personajelor din acest roman, fie ei soli veneţieni sau, mai ales, ţărani simpli, uneori cam exagerată, este, după cum preciza T. Vianu (“Studii de literatură română”), trăsătura dominantă în vorbirea săteanului, ca o manifestare a omeniei, a grijii de a nu jigni, a dorinţei de a stabili o legătură de bunăvoinţă între cel care vorbeşte şi acela căruia vorbitorul i se adresează: “-Vai, drăguţa mea jupâniţă, strigă vorniceasa, pocnindu-şi palmele; de ce te zbaţi aşa? Să nu ţi se plece ori să se rupă ceva în Măria-Ta!”; sau: “-La ce te gândeşti, cinstite comise? Îl întrebă sfinţitul Amfilohie cu glas moale.”

Conflictele sociale şi personale, unele de intensitate dramatică, sunt relatate cu un anume calm, lent şi maiestuos. Ritmul acesta înrudeşte proza cu lirica. Mihai Ralea, în “Scrieri din trecut”, remarca împletirea dintre spiritul pandur, baladesc, şi lirismul moldovean. Iată un memorabil episod din roman: “Întinzând mâinile către coşurile săniilor răsturnate de cai, apucară roţile desfăcute. Cumpăniră câte una în fiecare mână, se opintiră trimiţându-le ca pe nişte ghiulele de balimezuti. După ce împroşcară cu una, pe urmă apucară în dreapta şi pe cealaltă, făcându-i vânt ca dintr-un braţ de moară. Nu se mai aflau înaintea lor decât trei oameni călări. Ceilalţi stăteau prăvăliţi în omăt; alţii nu se mai mişcau. Căzuseră şi unii cai; alţii fugeau pe câmp cu scările zbătându-se…-Pe care să te mai pălesc? striga Samoilă holbat, învârtindu-şi roata.”
“Caracterul popular focloric al operei sadoveniene, arăta Paul Georgescu, reiese şi din structura sa artistică: Sadoveanu nu e atât romancier, cât povestitor.” De altfel, chiar Sadoveanu însuşi mărturisise: “…eu scrisesem Povestiri, dar editorii voiau să scrie pe carte Roman. Le era teamă că nu se vând.” Romancierul face loc povestitorului, fiindcă nu comunică biografii, ci prototipuri, experienţe general-umane, întâmplări şlefuite secular de memoria colectivă.

Povestea maturizării lui Ionuţ este povestea înălţării Moldovei, întâmplările vieţii sale se contopesc cu cele ale întregii ţări.

Dumitru Micu identifica o similitudine între Mihail Sadoveanu şi Camil Petrescu, întrucât fiecare alcătuise câte o trilogie, dar, dacă, primul, îşi alege ca obiectiv al artei trecutul îndepărtat, cel de-al doilea, în romanul “Un om între oameni”, caută să reconstituie cu o mai mare rigoare conflictele din jurul anului 1848.
Sadoveanu este, în opinia lui Şerban Cioculescu (“Varietăţi critice”, 1966), “cel mai de seamă poet al nostru în proză”. Poezia sa izvorăşte, în cea mai mare măsură, din evocarea naturii, din înfăţişarea a ceea ce emoţionează şi-l înalţă spiritual pe om. “Natura lui Sadoveanu este o natură istorizantă”-intuia cu justeţe Mihail Ralea.

În “Fraţii Jderi”, ca o înfrăţire a omului cu natura, păsările călătoare sau necălătoare îl însoţesc pe om în peregrinările sale, iar omul se călăuzeşte noaptea după mersul stelelor şi citeşte în marea carte a naturii, în care nu te poţi descurca decât trăind din plin în frământările şi liniştea ei. “Natura e însăşi temelia originarp a fiinţei umane”, constata Edgar Papu. Prin acest “cosmomorfism”, scriitorul vede totul numai prin prisma naturii; impunătorul staroste al vânătorilor domneşti, Nechifor Căliman, are “mădularele răsucite din frânghii şi noduri”, în timp ce Ionuţ “e o sălbăticiune care are în el fiorul primejdiei”.

“Fraţii Jderi” este un roman a cărui acţiune se petrece, în cea mai mare parte, pe drumuri, simbol al unei perpetue căutări a cunoaşterii de sine, aşa cum, în multe basme şi balade, eroii îşi părăsesc vatra, pentru a o regăsi mai bogaţi, la propriu şi la figurat. Numai în cadrul unor peripeţii desfăşurate deseori într-o Moldovă-de-Sus (Suceava, Timişeşti), de Jos (Vaslui) sau pe “pământul turcului ori al leahului” se putea împlini Ionuţ. Or, aceasta creştere impune scrierii acel caracter de “Bildungsroman”.

În vorbele simple ce traduc gândurile eroilor, se dezvăluie o căutare migăloasă şi atentă. Eroii sunt, în cea mai mare parte, neştiutori de carte, aşa încât vocabularul lor nu va fi “ales”, adică nu conţine termeni slavoni sau bizantini, frecvenţi cândva la “curtea Mărie-Sale”. Paradoxal e faptul că aceleaşi cuvinte, care ţin de limba vorbită folosită de scriitor, aici, în epos, creează o patină de vechime. “Limba, însă, nu e autentică istoriceşte, ci o limbă arhaică ad-hoc”, conchidea G. Călinescu (“Ulysse”), născocită adică de Mihail Sadoveanu. El “îşi ia elementele de pretutindeni, în ordinea vremii şi a locului, din cronici şi din graiul ţărănesc, ponderea având-o vorbirea ţărănească”.

Cel mai frumos omagiu închinat artei de povestitor îl aduce acelaşi critic literar, care aruncă o punte de legătură peste prăpastia timpului, pentru a uni două culmi ameţitoare – una a mytosului şi alta a eposului: “Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt s-ar scula din mormânt şi ar vorovi cu noi, am încredinţarea că pe noi nu ne-ar pricepe, dar pe Mihail Sadoveanu – da… Opera lui Mihail Sadoveanu e o ţiteră uriaşă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viaţă de om, pentru ca nicio surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă. Toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portative, virgulele cântă şi ele, punctele aşteaptă risipirea ecourilor…”

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.