Dora Alina Romanescu: ”Simfonie de toamnă”

0
563
Dora Alina Romanescu
Uşa sufletului meu a fost deschisă de o rafală de vânt, iar o voce şoptită mi-a cerut să ies din casă şi să privesc cât de elegant valsează frunzele la adierea caldă a vântului. Aveam această imagine în mintea mea, dar nu puteam refuza o invitaţie atât de specială, nu puteam să nu mă bucur de minunile cu care ne binecuvântează natura în fiecare anotimp. Privirea mi-a fost răsfăţată cu imagini magice, divine, neasemuit de frumoase. Crengile copacilor tremurau uşor, în timp ce frunzele se ridicau în sus, se roteau, făceau piruete în aer, erau lăsate să plutească în toate direcţiile, asemenea fulgilor de nea când fac o mulţime de rotocoale, înainte de a se îmbrăţişa cu pământul.

Aerul cald mi-a învăluit fiinţa şi fără să stau pe gânduri mi-am îndreptat paşii spre malul mării, unde de multă vreme mi-am găsit un loc de taină. Aici pot să vorbesc cu marea, dar şi cu gândurile mele şi, cel mai important, pot să-i cânt în voie o simfonie sufletului meu. În orice clipă doresc să-mi fac sufletul fericit, ca să fiu şi eu fericită, iar aici simt că sunt o răsfăţată a clipelor ce le petrec împreună cu mine. Aici pot să privesc fără teamă în urmă şi să-mi las amintirile să-mi inunde fiinţa.

Mă uit în oglinda mării şi văd că timpul m-a schimbat, nepăsător, fără să mă întrebe, fără să-mi ceară acordul. Nu sunt supărată, este firesc să-şi lase amprenta pe întreaga-mi fiinţă, dar îi mulţumesc pentru că mi-a dat sănătate şi, mai mult, mi-a scos sufletul la lumină, a înlăturat orice urmă de întuneric care s-ar fi putut ascunde în el, mi-a dat înţelepciune, iubire, toleranţă, respect de sine şi respect pentru oamenii care îmi bat la poarta spiritului. Nu pot să afirm că sunt o persoană specială, însă nu uit de bunul simţ, de respect şi bunătate şi caut cu grijă să-mi împodobesc sufletul cu ele.

Aici, în locul meu tainic, privesc copacul pe care stau înşiraţi anii cu care m-a binecuvântat divinitatea. Este încărcat. Scotocesc printre amintiri. Cum este firesc, momentele copilăriei mă încântă, mă amuză, mă fac să râd cu lacrimi, apoi… dintr-o dată sunt învăluită de o negură neagră de nepătruns, care mă aruncă pe un tărâm al suferinţei şi unde sunt lăsată să zac vreme îndelungată. Atunci nu am înţeles ce mi se întâmplă şi, tăcută, am acceptat crucea ce mi s-a dat, nu puteam să mă împotrivesc, însă eram mulţumită că mi s-a dat dreptul să trăiesc. Amintirile mi-au scos la iveală clipe bune şi mai puţin bune, situaţii dureroase, lacrimi şi jale, dor sfâşietor, după plecarea în eternitate a persoanelor dragi, momente trăite de fiecare pământean. Vocea mamei străpunge timpul şi o aud vibrând în sufletul meu: „Dacă vrei să ai o viaţă liniştită, dacă vrei să-ţi fie drag să trăieşti, alege-ţi cu grijă oamenii lângă care stai. Fugi de lângă cei cu sufletul întunecat, pentru că aceştia au tot interesul să ţi-l întunece şi pe al tău”.

De-a lungul vremii, am constatat că dacă ai credinţă şi răbdare poţi depăşi vicisitudinile vieţii, poţi să accepţi că vremurile sunt trecătoare, că oamenii sunt schimbători, poţi să accepţi că nimic nu se petrece în viaţa ta fără un rost, că în Cartea Sfântă sunt scrise toate zilele care ne sunt rânduite de la Atotputernic.

Privirea îmi cade din nou spre copacul unde stau cocoţaţi anii mei. Accept că sunt senioară, dar nu regret că am îmbătrânit, dimpotrivă, este un privilegiu cu care am fost binecuvântată. De multe ori am simţit că am fost mai fericită în anii maturităţii decât în cei ai tinereţii. Am avut propriile experienţe, propriile istorii, am avut dreptul de a fi liberul arbitru, de a-mi alege viaţa pe care s-o trăiesc şi cum să rezolv, cum să scap de poverile care mi-au apăsat umerii.

Cred că vântul a dorit să privesc peisajul strălucitor de toamnă, iar ploaia de frunze a fost un pretext ca să-mi picure în suflet dorurile infinite ale acestui miraculos anotimp. Pretutindeni, ochii îţi sunt mângâiaţi de frumuseţi neasemuite, de culori dumnezeieşti, de taine pe care le descoperi pentru prima dată. Cum pot compara unii oameni anotimpul toamna cu „apusul” vieţii? Dimpotrivă. Acest mirific anotimp îţi dă speranţe, dorinţe, te face să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi dea şansa să-l mai vezi o dată şi încă o dată, cât va vrea El, pentru că, orice vârstă ai, mai vrei să-i iubeşti pe cei dragi sufletului tău, mai vrei să zâmbeşti, mai vrei să fii fericit, să râzi, să te bucuri, mai vrei să dăruieşti, mai vrei să fii pământean.

Aici, în locul meu de taină de la ţărm de mare, mi-am lăsat gândurile să alerge în voie, să asculte simfonia vântului, să se răsfeţe cu parfumul înmiresmat al toamnei. De aici, îmi trimit sufletul să facă o reverenţă în faţa copacului încărcat de ani, apoi spre toţi cei ce mă cunosc, spre toţi cei ce mă iubesc, spre cei pe care eu îi iubesc şi spre cei ce nu mă iubesc (şi ei fac parte din viaţa noastră, chiar ne sunt de folos, sunt precum un clopoţel care scoate sunete tânguitoare când devenim asemenea lor). Din locul meu de taină îmi rog sufletul să vă dăruiască fiecăruia din frumuseţea, din căldura, din iubirea lui, să vă spună din partea mea că vă doresc sănătate şi un noian de bucurii! Cuprind cu spiritul meu frumuseţea, înţelepciunea şi iubirea ce s-au îndreptat spre mine de la voi, dragi oameni minunaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi! Voi îmi faceţi viaţa senină la fiecare eveniment pe care-l trăiesc!

Dăruiesc toată iubirea mea pentru toţi cei ce vor citi aceste rânduri şi vă destăinui câteva dintre tainele sufletului meu, care horeşte necontenit:

Mi-e dor să-mi fie dor…

Mi-e dor să-mi fie dor de clipele cu care timpul s-a jucat în trecerea sa prin viaţa mea!

Mi-e dor să-mi fie dor de timpul care te îndeamnă să alergi în căutarea fericirii, de timpul care te îndeamnă să ai bucurii nesfârşite!

Mi-e dor să-mi fie dor să trimit spiritul să hoinărească pe ţărmul mării însorit, pe plaja cu nisipul fin, ori prin locurile încărcate cu cele mai frumoase amintiri, să le strige, să le deştepte, să mi le aducă din nou în suflet!

Mi-e dor să-mi fie dor de chipurile atât de dragi care s-au îndepărtat atât de mult de mine, deşi sunt prezente în biblioteca din sufletul meu!

Mi-e dor să-mi fie dor de tinereţea mea, de suflul ei, de candoarea, de veselia, de neliniştea ei!

Mi-e dor să-mi fie dor de toate clipele cu care am fost binecuvântată în viaţa mea pământeană!

Mi-e dor să-mi fie dor…

Avem mereu ceva de care să ne fie dor. Avem mereu ceva de uitat. Avem mereu ceva de tăinuit. Avem mereu ceva de iertat. Avem mereu ceva de învăţat. Mereu, mereu, puţin câte puţin, dor după dor… Nu le putem căra pe toate cu un singur suflet!

Dora Alina Romanescu

Mangalia, 28 octombrie 2023

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.