Duminică 25 august 2013 în toată lumea se va sărbători „Ziua Mondială a Kung-Fu”. Kung-Fu este cea mai veche artă marţială, atestată documentar de peste 4000 de ani. Denumirea de Kung-Fu (Gong-Fu) a fost adusã în Europa dupã ce armata britanicã a cucerit la 1856 o parte din teritoriul de sud-est al Chinei, în zona Hong-Kong, care a fost dominion britanic pînã în anul 1997. Astfel o denumire chinezã „gong-fu” pronuntie „kong-fu”, care în traducere directã înseamnã „timp îndelungat”, „în timp”, „efort uman”, printr-o preluare gresitã, datoritã faptului cã maestrii chinezi ai acelor vremuri prezentau stilurile de luptã pe care le practicau si apoi le asociau cu aceastã denumire, prin faptul cã la mãestrie sportiva se ajunge în timp îndelungat, prin eforturi deosebite. Aceasta a ajuns sã reprezinte artele martiale traditionale din China.
Aceastã denumire nu este folositã oficial în China astăzi. În documentele oficiale ale Federatiei Chineze de Wushu, se foloseste numele de Wushu, pronuntie “u-şu” sau “u-shu”. In rindul populatiei insa este mai cunoscut Kung-fu-ul decit Wushu-ul.
O denumire generica a Kung-Fu este cea de “persoana disciplinata”, “om corect”, dar se mai intilnesc si altele cum este aceasta “calea artei martiale”, etc. Un moment deosebit pentru recunoasterea acestor stiluri de luptã l-a reprezentat declansarea si desfãsurarea „revolutiei boxerilor”, adicã a luptãtorilor martiali din China, din anul 1905. Pînã la momentul în care europenii au denumit artele martiale chineze „Kung-Fu”, acestea aveau pînã atunci diferite denumiri în functie de:
-Locul în care se desfãsurau, ca de exemplu templul Shaolin, considerat în toate tãrile orientale ca fiind locul de practicare organizata a artelor martiale, dupã anul 524 e.n., dar si templul Wudang.
-Regiunea geograficã, adicã sudul, nordul Chinei, zona de cîmpie sau cea de munte.
-Animalele pe care le imitau miscãrile de luptã cum sunt tigrul, cocorul, maimuta, sarpele, vulturul, dragonul (animal mitologic) si altele.
-Armele de luptã si obiectele de muncã, adicã sabia, palosul, lancea, toporul, cutitul si multe altele.
-Stãrile de spirit, atitudinile, filozofia sau religia, de la care s-au dezvoltat stilul „betivului”, stilul „supremei perfectiuni”, stilul „musulmanilor”, etc.
-Familiile si clanurile care pãstrau si transmiteau în familie secretele tehnicilor de luptã, de pregãtire fizicã si spiritualã.
În anul 1928 guvernul chinez din acea perioadã a încercat sã facã o reformã a artelor martiale chineze printr-o unificare a tuturor stilurilor pentru a face dintr-o „artã rãzboinicã” un sport national numit „guoshu” sau „zhongguo quan” (pumni chinezesti). Acest fapt nu s-a reusit datoritã situatiei socio-politice a Chinei, dar evolutia artelor martiale chineze din acea perioadã a avut un moment de vîrf în anul 1936 cînd la Olimpiada de la Berlin delegatia chinezã a prezentat ca sport olimpic demonstrativ Kung-Fu-ul, prin stilurile traditionale cele mai reprezentative.
Dupã anul 1949 odatã cu întemeierea Republicii Populare Chineze, pe fondul reformelor efectuate în toate domeniile vietii si societãtii s-a luat hotãrîrea redefinirii artelor martiale chineze. Astfel au fost studiate, modificate si modernizate o serie de forme de luptã traditionale care au fost denumite Wushu, adicã „arta rãzboiului” sau „arta de a lupta”, cu o împãrtire oficialã în stiluri majore si scoli, reduse la un numãr de 372. Dupã unele studii si estimãri pe teritoriul actual al Chinei s-ar cunoaste si practica peste 2.500 de stiluri, scoli si variante de scoli de arte martiale traditionale.
Principala modificare a fost legata de unificarea Taolu-urilor, astfel in anii ‘70-’80 o echipa formata din peste 30 de persoane au adunat, studiat si modificat mai multe forme traditionale, in urma acestei activitati au rezultat formele standard denumite: Chang-Quan (Boxul lung sau de nord), Nan-Quan (Boxul de sud), dar au fost modificate si realizate noi Taolu-uri in stilul Taichi “Taiji-Quan” (cu mina goala si cu arma) si in cele ale celor patru arme clasice: sabie, palos, baston lung si lance.
Pe fondul revolutiei culturale din China anilor ’70 o serie de scoli si temple în care se predau artele martiale traditionale au fost desfiintate. Cel mai seminificativ fapt fiind chiar desfiintarea templului „Shaolin” de unde cãlugãrii meditativi si cei luptãtori au fost împrãstiati în toatã China. Templul a fost restaurat dupa anul 1972, in prezent el fiind considerat patrimoniu national.
O altã evolutie a artelor martiale chineze a fost cea a chinezilor din diaspora. Aceastã diaspora s-a format în vestul Europei, dar si în SUA si Canada, încã din secolul al XIX-lea, iar o altã diaspora a fost în tãrile din sudul Asiei, în Singapore, Malaezia si Indonezia. Dupã 1949 insula Taiwan s-a separat de China si pînã în anul 1972 a fost recunoscutã de cãtre ONU ca reprezentînd China, chiar în prezent aceasta denumindu-se „Republica China”.
Marea majoritate a chinezilor din afara Chinei au practicat si practicã stilurile traditionale de Kung-Fu, pãstrînd traditiile si formele vechi de cîteva sute de ani.
Ce inseamna astazi Kung-Fu? Pentru noi reprezinta forma traditionala a artelor martiale chineze sau „arte martiale traditionale chineze”, in ceea ce priveste practicarea formelor de baza, a Taolu-urilor si a luptei traditionale, în cele 73 de stiluri şi şcoli recunoscute oficial la Federaţia Mondială de Kung-Fu Tradiţional. Dar aceasta a fost modificata in privinta luptei sportive care a fost schimbata si adaptata, iar in viitor mai mult ca sigur va fi re-adaptată in conformitate cu cerintele praticantilor, ale regulilor si legilor de protectie a persoanelor pe timpul desfasurarii antrenamanetelor si concursurilor.
Duminică 25 august de la ora 18.00, la Mangalia, pe platoul de la Centrul Cultural Municipal, în organizarea Clubului Sportiv „Marea Neagră” şi a Clubului Sportiv „Noua Generaţie” va fi organizată o festivitate, cu demonstraţii de Kung-Fu, din mai multe şcoli tradiţionale şi probe sportive.
Vă aşteptăm la demonstraţii!
