9 MAI și amintirile ei. De vorbă cu … doamna profesoară Angela Soare.

0
249

 festivalul lucian blagaÎn urmă cu aproape 30 de ani (1987), eleva Buzan Angela aducea Mangaliei un trofeu minunat de la Festivalul de muzică și poezie „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba.

Interviu realizat de E.C. Ninu

Doamnă profesoară, mangaliană get-beget, aţi devenit, după aprecierile unor foşti profesori ai Dv., o legendă vie a acestei aşezări de la malul mării, dat fiind drumul parcurs, de la o elevă pasionată de literatură şi teatru, la cel de cadru didactic. Este, am înţeles, şi o tradiţie familială. Ne-aţi putea limpezi acest statut ?
Mama mea este învăţătoare. Tatăl meu este militar de carieră. Este uşor de dedus, în acest context, accentul pus pe învăţătură şi chiar o oarecare disciplinare a vieţii, în educaţia mea. Sora mea a fost profesor de informatică, actualmente este inginer la DMHI. Fratele meu este profesor de educaţie fizică şi director al Clubului Sportiv Şcolar Nr. 1 din Constanţa. (N.n.: Actualmente, director al Școlii Gimnaziale Nr. 1 din Tuzla)

Printre performanţele care v-au lansat în această carieră, aceea de premiantă, în anii de şcoală, cea de fostă deţinătoare, ca elevă a Liceului Industrial Nr. 1 Mangalia, a unor premii au ajutat această instituţie să se situeze, pe locul II, la nivel judeţean, în întrecerea “Cea mai bună şcoală”, la sfârşitul anului 1988. Dincolo de aceste distincţii, obţinute la olimpiada de Limba şi Literatura Română (menţiune la etapa judeţeană, în clasa a X-a), precum şi la Festivalul “Cântarea României” (locul I la etapa locală şi la cea judeţeană), am înţeles că una, remarcabilă, a fi fost şi absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii “Ovidius”. Aţi fi putut rămâne, am înţeles, dată fiind media, care vă situa pe primele două-trei locuri, în învăţământul superior, dar nu aţi făcut-o. De ce ?
Sunt mulţi ani de când am hotărât acest parcurs al vieţii mele. Finalul de facultate nu mă împăcase încă, deplin, cu literatura română. Aveam prea puţine motivaţii literare autohtone. A ocupa o catedră de literatură română la nivel universitar mi se părea o înşelătorie. Abia mai târziu am înţeles că ceea ce-mi reproşam, de fapt, era insuficienta cunoaştere a literaturii române, în ciuda anilor de studiu. Cine porneşte pe acest drum, nu termină niciodată.
În liceu am citit tot ce mi-a picat în mână, cum se spune. Motivaţia pentru literatură a fost mereu una emoţională iar profesorul de limba română de atunci, dl prof. Ninu Corneliu, înţelegea foarte bine această carenţă personală. De altfel toţi profesorii care au încercat, atunci şi mai târziu, să mă adune într-o ramă precisă, nu au reuşit decât să mă lase mai liberă în interior decât lăsam să se vadă. Le sunt recunoscătoare domnilor profesori de limba română Ninu Corneliu, Negoiaş Constantin, Ionel Dumitrescu, Baciu Vasile şi maestrului Marin Mincu pentru fiecare strop adunat din lumină şi dăruit unui tablou mai degrabă suprarealist, mă tem. Vioara care mi-a înţeles acordul deplin a fost dna prof. univ. Zina Molcuţ, căreia îi aduc un pios omagiu, şi pe care mi-o voi aminti mereu tremurând de emoţie la catedră, în faţa unui public la fel de emoţionat de trăirile domniei sale. Cursurile dumneaei erau ca plimbarea pe malul mării, atunci când pui pălăria într-o parte şi te retragi în visare.

angela soare

La Liceul Teoretic Mangalia, în vechiul sediu al Căminului 3, din incinta actualului Grup Şcolar Industrial “Ion Bănescu”, aţi profesat o perioadă, ca titular. Ce satisfacţii aţi avut aici, aşa cum s-ar desluşi din paginile primei reviste şcolare din oraş, “Lyceum”, apărută între 1997-1998, sub coordonarea unui fost profesor al Dv., în timpul primului an al celui de-al doilea directorat?
Directorul de atunci nu mi-a deschis nici o poartă a sufletului, ba, mai mult, le-a închis şi pe cele care mai erau întredeschise. Nu-mi aduc aminte decât de o atmosferă mai degrabă încordată, plină de frustrări profesionale, deseori amendată de vorbe grele şi ameninţări. Satisfacţia şi fericirea acelor ani au fost colectivele de elevi cărora le predam limbă şi literatură engleză. Cu elevii primei mele generaţii ca diriginte am creat prima revistă şcolară de limba engleză, ”The Golden Key”, prima bibliotecă rulantă a elevilor, cu cărţi cumpărate sau donate de către ei, am înfiinţat cabinetul de limba engleză, pe care l-am dotat din activităţi extracurriculare. În anul 1998 am organizat un spectacol de colinde în limba engleză, aplaudat la scenă deschisă în incinta Casei de Cultură Mangalia, în urma căruia am adunat donaţii din care am cumpărat dulapurile speciale din cabinet. Tot atunci, un spectator din sală(fostul patron al restaurantului „Cina” din Constanţa) ne-a donat un televizor cu tub bio, rarissim în acea perioadă, iar BRD Mangalia ne-a donat un aparat video. Din ceilalţi bani am cumpărat un casetofon şi culegeri de limba engleză şi primul dicţionar englez-englez cu peste 100 000 intrări, comandat direct din Marea Britanie, prin firma „Thausib” de la Sibiu. Toate aceste bunuri fac parte şi astăzi din patrimoniul Liceului „Callatis”. Dar cea mai mare fericire este transmiterea ideii de a citi acelor elevi. Astăzi, părinţi la rândul lor, au păstrat, din acele vremuri, gestul sublim de a deschide o carte pentru a-şi căuta identitatea.

Nu regretaţi despărţirea de acest liceu?
Eu cred că fiecare experienţă pe care o trăim este menită să ne înveţe ceva. Da, îmi pare rău ca m-am despărţit de adolescenţii cei romantici şi miraculoşi, dar, pe de altă parte, am făcut pace cu vârsta elevilor mici. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, cum aş fi reuşit să-mi înţeleg şi să-mi educ propriul copil?

angela soare elevaŞi acum, după cum aţi înţeles, iată, vă solicităm sprijinul pentru a face să apară o altă revistă, în format electronic, “Mirabila sămânţă”, al cărei titlu, bănuim, vă stârneşte plăcute amintiri, dat fiind faptul că el, poate cel mai lung poem al creaţiei blagiene, v-a situat pe locuri de invidiat în competiţiile prin care aţi trecut, la Mangalia, Constanţa şi la … Sebeş-Alba. Vorbiţi-ne mai pe larg, vă rugăm, despre Festivalul de muzică şi poezie “Lucian Blaga”, desfăşurat acolo: drum, sejur, desfăşurare, excursii!
Festivalul de muzică şi poezie “Lucian Blaga” a fost o întâmplare aproape magică a vieţii mele de liceancă. În primul rând, nu m-am aşteptat la o calificare atât de înaltă: faza naţională. Locaţia festivalului a fost incredibilă: arhitectura săsească, atmosfera molcomă ardelenească, graiul dulce al localnicilor, … toate m-au fascinat pur şi simplu. Domnul profesor Ninu Corneliu se încadra perfect în peisaj prin sobrietate şi meditaţie, în timp ce eu şi sora mea râdeam cam mult şi ne consideram într-o vacanţă. Cele mai emoţionante momente au fost prezentările profesorilor de limba română din Harghita, care au pus în scenă „Meşterul Manole” şi care au obţinut Marele Premiu al Juriului, vizita la mormântul poetului, de la care mai păstrez şi astăzi o frunză …care NU s-a uscat şi momentul în care a început ploaia, mi-am amintit un descântec de … soare adunat de poet într-un volum de poezii, am recitat descântecul … pe stradă, iar ploaia s-a oprit şi a ieşit soarele! Magic, nu?

Ştim că aţi compus, înaintea acestui festival, şi o poezie, cu imagini artistice specific liricii moderniste a poetului-filozof al literaturii noastre. O mai aveţi, oare?
Din păcate, nu.

Consideraţi că sistemul filozofic blagian ar fi avut alt destin, la nivel mondial, dacă nu ar fi înclinat cumpăna istoriei noastre spre doctrina filozofică marxist-leninistă, după proclamarea republicii, la 30 Decembrie 1947? Este, presupunem, semnificativ şi de tristă amintire sfârşitul carierei universitare a lui Lucian Blaga, la Cluj, aşa cum ne-o relevă Victor Petrini, în romanul lui Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pământeni”.
Cu siguranţă că ar fi primit Premiul Nobel în anul 1956, în locul lui J.R.Jimenez, de care l-au despărţit numai câteva voturi. Dar Lucian Blaga şi-a ales singur destinul. Ar fi putut pleca oriunde în Europa, însă a ales să rămână acasă, pentru că avea nevoie de timpul-spaţiu mioritic pentru operele sale. S-ar fi putut autoexila, ca Rosa del Conte, sau ar fi putut preda la orice universitate din Europa, mai ales că era sprijinit şi admirat de Mircea Eliade. Marile tăceri ale poetului, însă, nu ascund decât valurile din adânc. Aşa cum însuşi poetul spunea: “Mă rogi cu-n surâs şi cu dulce cuvânt / rost să fac de seminţe, de rarele, / pentru Eutopia, mândra grădină, / în preajma căreia fulgere rodnice joacă / să-nalţe tăcutele seve-n lumină.”
Fulgerele îşi au, desigur, rostul lor.

În ce sens v-a marcat prima întâlnire cu opera lirică a acestui mare poet ?
Lucian Blaga este răspunsul la toate întrebările grele ale adolescenţei. Mă salva de „mediocritate şi plictis”, mă scotea din banca mea de şcolar şi mă învăţa să evadez.

Facultatea v-a determinat, desigur, să-i înţelegeţi şi alte coordonate ale devenirii sale artisticeşti. Expresionismul românesc nu poate exista fără acest mare scriitor, care l-a teoretizat într-o mulţime de eseuri, dar, mai ales, în trilogiile sale, din care remarcabilă este, fireşte, “Censura transcendentă”. Ce s-ar fi întîmplat dacă poetul Lucian Blaga nu ar fi fost dublat de dramaturgul Lucian Blaga ?
Facultatea m-a învăţat, prin profesorul şi mentorul nostru de la Constanţa, criticul şi poetul Marin Mincu, un fapt esenţial: opera poetică nu se subsumează, în mod obligatoriu, filosofiei blagiene, aşa cum dramaturgia potenţează alte coordonate ale eului artistic blagian. Poetul are grădina sa, cu seminţe mirabile, dramaturgul are scena, dominată de Zamolxe, iar filosoful are veşnicia, condusă de Marele Anonim.

Povestea de iubire pentru Cornelia, soţia sa, căreia i-a dedicat volumul de debut din 1919, “Poemele luminii”, cum aţi aprecia-o succint ?
Deşi nu era un „delegat autorizat al cuvântului”, Blaga a înflorit în poeme de lumină, pe care le-a dedicat „ghiocelului negru”. Lugojeanca Cornelia Brediceanu a fost prima treaptă a devenirii poetului, pentru că ea a trimis primele poezii ale tânărului îndrăgostit Lucian Blaga, lui Sextil Puşcariu la Cernăuţi. Orice femeie din viaţa unui poet ştie că, de fapt, nu-şi mai aparţine sieşi, dar nici lui, poetului. În „Hronicul şi cântecul vârstelor”, fata lui Lucian Blaga, Dorli, dezvăluie numele de alint ale celor doi: „Sfinxul” şi „Mireasa”. În clasa a XII-a îmi spuneam că, prin ei doi, dragostea imposibilă eminesciană dintre un Luceafăr şi o muritoare, s-a împlinit. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea lor şi să-i văd lucrând împreună, în anii din urmă, atunci când dragostea are alte înţelesuri, mai vii decât viaţa însăşi.

Dar despre traducătorul Lucian Blaga, din lirica engleză, ce părere aveţi, dată fiind, ca exemplu, scena despărţirii, dimineaţa, dintre marii îndrăgostiţi din Verona, Romeo şi Julieta ?
Lui Blaga nu-i plăcea verbul „a traduce”. Lui îi plăcea să tălmăcească, aşa cum preoţii străvechi interpretau cuvintele zeului. Interesante sunt toate alegerile sale, pentru că Blaga a tălmăcit şi poezia antică, şi poezia popoarelor primitive, şi poeme franţuzeşti, germane sau italiene. Aşa cum mărturisea el însuşi, a învelit totul într-un stil valah, pentru că el nu traducea, ci transfigura, pentru a oferi, la final, catharsis. Celebru este succesul traducerii lui „Faust”, în anii comunişti, după ce fusese destituit. Acest succes l-a oferit pe Blaga ca exemplu de act artistic, nesupus cenzurii spirituale.
Scena despărţirii dintre Romeo şi Julieta … trebuie înţeleasă ca poezie de autor!

În încheiere, la ce întrebare nepusă aţi dori să răspundeţi ?
Care este rolul profesorului într-o societate dominată de tehnologie şi media?
Dacă profesorul de limba engleză îşi găseşte menirea în partea pragmatică a lumii moderne, profesorul de limba şi literatura română devine, alături de preot, un ghid spiritual. Cu atât mai greu parcursul său. Cum să predai literatură unor generaţii care nu citesc? Cum poţi să adaugi ideea de neam spiritualităţii sfărâmate de bejenia după locul de muncă? Cum să adaugi pe Ion lui i-phone? Dar tocmai de aici începe o altă poveste….

Vă mulţumim şi vă aşteptăm printre noi, la o oră cu fostul dv. profesor !
Mulţumesc pentru acest interviu neaşteptat. Nu mă consider o legendă, sunt un om cam prea normal, dar, chiar şi aşa, mi-ar face o deosebită onoare participarea la o oră de limba română alături de domnul profesor Ninu Corneliu, căruia îi datorez o parte din ceea sunt astăzi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.