La data de 4 noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri parlamentare din România Mare desfășurate pe baza votului universal, cu această ocazie consemnându-se și o premieră în politica românească, aceasta fiind pentru prima dată în istorie când cetăţenii din toate provinciile româneşti aleg un singur Parlament al României. Trebuie reamintit faptul că încă din iulie 1917, Constituţia României a fost modificată, cu această ocazie introducându-se votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru cetăţenii români, bărbaţi ce aveau vârsta de la 21 de ani în sus.

Însă, pentru a se organiza aceste prime alegeri parlamentare din România Mare, un rol foarte important l-a avut Decretul-Lege din noiembrie 1918 ce detalia prevederile constituţionale și aducea importante precizări în ceea ce privește dreptul de vot. Astfel, pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor se cerea: a fi cetăţean român; a avea domiciliul real în România; a avea vârsta de 25 de ani împliniţi și a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice în bună regulă, adică a nu-l avea suspendat în urma unor hotărâri judecătorești. Pentru a fi ales în Senat se cerea: a fi cetăţean român și a avea domiciliul real în România, a avea vârsta de 40 ani împliniţi și a avea exerciţiul drepturilor civile şi politice.

Înainte de alegeri,cetăţenii primeau certificat de alegător; cei care nu-şi exercitau fără un temei legitim dreptul de vot erau amendaţi cu sume variind între 200 şi 500 de lei. Introducerea votului universal a avut ca rezultat creşterea spectaculoasă a numărului de alegători, dar și mutarea centrului de greutate a vieţii electorale de la oraş la sat, precum şi schimbarea modului de desfăşurare a luptei politice în România.

Este de reamintit și faptul că, dacă până la Primul Război Mondial, în condițiile votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale din 1918, numărul acestora a crescut la câteva milioane, ajungându-se la circa 8,6 milioane în 1937. Evident, aceste cifre se referă la vechiul Regat, care avea în 1914, circa 7,7 milioane de locuitori şi la România Întregită, cu o populaţie de 19,5 milioane locuitori în 1937. De asemenea, circa 80% din populaţia României trăia în sate, astfel că ţărănimea a devenit principala masă electorală, iar centrul de greutate al confruntărilor politice în timpul alegerilor s-a mutat de la oraş la ţară. Astfel, s-a schimbat și modul de desfăşurare a campaniei electorale prin faptul că dacă până în 1914 un candidat îi putea vizita la domiciliu pe aproape toţi alegătorii din circumscripţia sa, în condiţiile votului universal el trebuia să se adreseze zecilor de mii de oameni, trebuind să participe la numeroase întruniri electorale, să ţină discursuri în medii foarte variate și să se adreseze unui public extrem de eterogen. Astfel, liderii politici, şefii de partide, dar și mulți simpatizanți politici făceau adevărate turnee electorale în toate provinciile istorice, pentru a convinge alegătorii că reprezintă pe toţi românii şi nu doar pe cei din anumite zone geografice.

În timpul campaniei electorale oraşele şi satele României erau împânzite cu afişe, conținând programele și lozincile partidelor care se prezentau în alegeri, informaţii despre candidaţii care cereau voturile cetăţenilor. Desigur, nu lipseau nici îndemnurile de a nu fi votaţi rivalii politici, care ar urmări obiective egoiste și ar fi fraudat statul în defavoarea cetățenilor, iar din această cauză se ajungea, nu de puține ori, la adevărate confruntări fizice. Cu toate acestea, campaniile electorale au avut un rol important în creşterea gradului de implicare a cetăţenilor României în viaţa publică, aceasta fiind o expresie elocventă a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelică.

https://www.facebook.com/LectiaIstorie/posts/2119642848167118

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.