Dintotdeauna, spectacolul pe care l-a oferit marea celor care au venit în contact cu ea a invitat la contemplaţie.
Din mss. 2.261, ce ar fi putut viza publicistica, reiese cã nici Eminescu nu a putut sã i se sutragã, justificând diferenţierile de culturã între popoare, ca promotor posibil al progresului:
“Marea n-ar face valuri şi n-ar avea absolut nici o mişcare, ci apa sa ar putrezi şi s-ar brãhni, dacã temperatura ei ar fi pretutindeni egalã; omenirea ar putrezi în corupţie, speculã şi pornocraţie, dacã n-ar exista între popoare deosebiri de culturã şi, mai ales, de viaţã.”
Proza eminescianã, anticipând evoluţia celei româneşti, prezintã descrieri plastice ale mãrii, atât în texte antume („Cezara”), cât şi în cele postume („Toma Nour în gheţurile siberiene”), însã este vorba despre mãri…strãine, fie ele meridionale, fie polare.
Marea Neagrã o va fi zărit Mihai Eminescu, pentru prima şi ultima oarã, în iunie 1882, când, pentru zece zile, a fost găzduit la „Hôtel d’Angleterre” din Constanţa. (Demolat, în 1906, actualmente, pe str. N. Titulescu, nr. 9, se află Hotelul „Intim”. În amintirea sejurului său, constănțenii i-au ridicat un bust, în 1934, în apropierea Cazinoului, soclul fiind străjuit de o grație feminină, muza poeziei epice, Calliope, sau, mai degrabă, Veronica Micle, suprema sa iubire). De aici, avea sã-i scrie acesteia, predestinată, parcă. (Veronica Micle s-a nãscut tot în 1850 şi a decedat, prin sinucidere, în acelaşi an cu moartea poetului,1889, circa douã luni mai târziu, la mănăstirea Vãratic). Conţinutul ilustratei sale are un accentuat caracter aforistic: “La anul sã ştii cã venim amândoi aci, bãile de mare întãresc şi grãbesc bãtãile inimii. Cu toate cã omul pare a întineri de ele, privirea mãrii linişteşte, mai ales sufletele furtunoase.”(Augustin Z.N. Pop, “Pe urmele lui Eminescu”, 1978)
Marea, ca motiv al creaţiei sale, este de facturã romanticã, în prima şi a doua etapã a liricii sale, dar abia în ultima perioadã, de dupã 1877, când se fixeazã la Bucureşti, la redacţia ziarului conservator Timpul, elementele unei noi direcţii în poezia europeanã pãtrund în opera sa.
Ar fi fost lucru tare de mirare dacã “poetul nepereche”(G. Călinescu) nu ar fi luat atitudine sau dacã n-ar fi experimentat reacţia francezã la poezia descriptivistã parnasianã, cunoscutã sub numele de simbolism. Mai ales cã i-ar fi dat ghes s-o facã şi uriaşa-i sete de culturã (a se vedea, în acest sens, citatul maiorescian din articolul “Eminescu şi poeziile lui”, publicat cu ocazia morţii poetului naţional, în 1889: “cultura sa stã la nivelul întregii culturi europene”), atribut firesc al genialitãţii. Dar şi munca de gazetar (1877-1883) la o publicație centralã, cum era „Timpul” şi, desigur, disputa, celebrã la vremea aceea, dintre el şi Alexandru Macedonski. Acesta din urmã deja teoretizase simbolismul, aflat încã în faşã, cãci se sincronizase deplin cu literatura francezã şi exersa chiar cu destul succes simbolismul instrumentalist. Nu se putea, aşadar, ca Eminescu sã nu fi cochetat cu un ciudat experiment novator ce avea sã revoluţioneze lirica europeanã.
Dacã citadinismul eminescian este mai greu sã explice rafinamentul estetic, ca atitudine antiruralã, întrucât s-ar dezice, astfel, de crezul artistic romantic al integrãrii şi comuniunii cu natura, specific celorlalte douã etape, poezia mãrii pare a-l fi atras pe poet, cãci îi oferea, astfel, suficient reazem sufletesc pentru evaziunea exoticã. În afara arhicunoscutei capodopere „Mai am un singur dor” (inclusã în ediţia maiorescianã Poesii, din decembrie 1883), alte numeroase poeme marine, deşi postume, demonstreazã frecvenţa acestui motiv.
Destinul nu prea l-a ajutat pe poet nici dupã moarte, cãci nimeni nu ar fi putut crede cã Titu Maiorescu, marele admirator şi povãţuitor al începuturilor sale literare, a putut sã-l condamne pe poet la uitare, lãsând mult timp nepublicate circa douã lãzi cu manuscrise? Intrigat peste mãsurã, ConstantinNoica, în „Introducere la miracolul eminescian”, preciza cã, abia în urma scandalului provocat de Academia Românã, a fost obligat marele critic literar Maiorescu sã le cedeze, în 1902, mult prea târziu însã (13 ani de nefolosinţã !), pentru ca alţi cercetãtori ai vremii, un Mihail Dragomirescu, un Nicolae Iorga, un Sextil Puşcariu etc., sã fi putut demonstra, la timp, apetitul pentru înnoire al poetului obosit de semnele neiertãtoare ale bolii.
Ca atare, sufleteşte, Mihai Eminescu avea predispoziţia necesarã cultivãrii unui refugiu apropiat de cel vãdit romantic. Evazionismul sãu dovedea o altã ţinutã şi o altã valoare intrinsecã.
Dar iatã creaţiile lirice având în prim-plan marea, unele puternic romanţate, altele, de dupã 1880, trãdând particularitãţi simboliste: „Lida” (1866), „Când marea” (1869), „Când priveşti oglinda mãrei” (1869), „Cine-i” ? (din drama „Steaua mãrii, 1869), „Unda spumã” (1869), „Prin nopţi tãcute” (1869), „Adânca mare” (sonet), „Cum oceanu-ntãrâtat” (1873), „Murmurã glasul mãrii” (1873), „În fereastra dinspre mare (1876), „Coborârea apelor (1876), „Ce suflet trist…” (1880), „Dintre sute de catarge” (1880), „Cu pânzele-atârnate” (1880), cãrora, desigur, li se pot adãuga şi versurile excepţionale din finalul poemului „Împãrat şi proletar” sau cele de la începutul „Luceafãrului”, cu numerosele sale variante: „Dacã iubeşti fãrã sã speri” (1882), „Şi oare tot n-aţi înţeles” (1882), „Sã fie sara-n asfinţit” (1882), „Un farmec trist şi ne-nţeles” (1882) etc.
Comprehensiuni cu inovaţiile formale simboliste de mai târziu demonstra marele poet în astfel de marine, chiar dacã unele dintre ele explicã trecerea la versul alb, prin intermediul metrului antic:
“Mare, poartã pe undele tale corãbii,
Unele grele ne-aducã aur din Orfir,
Altele -nfoiate de roze de-Egipet
Vinuri şi smirnã…”
(“Murmurã glasul mãrii”)
Cu poezia “Dintre sute de catarge”, mãrturiile vãdind preocupãri simboliste cresc instantaneu, cãci numeroasele forme ale repetiţiei concurã, aici, la realizarea muzicalitãţii versurilor, principiu de primã importanţã pentru simbolişti. Astfel, versul-refren „Valurile, vânturile” are la bazã un subiect multiplu, cu topicã inversatã, într-un paralelism sintactic vãdit, cu versuri-refren, în primele douã strofe interogative sau în ultimele, enunţiative, cu caracter gnomic. Muzicalitatea deosebită se explică și prin împletirea rimei feminine cu cea peonică :
“Dintre sute de catarge
Care lasãmalurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
Dintre pãsãri cãlãtoare,
Ce strãbat pãmânturile,
Câte-or sã le-nece oare
Valurile, vânturile?
De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmeazã în tot locul
Vânturile, valurile.
Ne-nţeles rãmâne gândul
Ce-ţi strãbate cânturile,
Zboarã vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile.”
Sã fie, oare, în ultima strofã, un alt principiu simbolist, vizând mesajul voluntar indefinit, echivoc, al liricii sau regretul romantic al incompatibilitãţii schopenhaueriene a celor douã lumi – cea a omului de rând şi cea a omului de geniu?
Din aceeaşi perioadã, dupã cum se poate observa, dateazã şi cealaltã minusculã bijuterie liricã, “Ce suflet trist”, în care pesimismul depãşeşte faza romantismului facil, pentru a-i potenţa efectul ideatic. Poate fi şi aceasta o transcendere de la cunoscutul „le mal du siècle”, devenit artificial şi banal, la ceea ce tot francezii vor numi cu sintagma „les poètes maudits”.
“Ce suflet trist mi-au dãruit
Pãrinţii din pãrinţi,
De-au încãput numai în el
Atâtea suferinţi?
Ce suflettrist şi fãr-de rost
Şi din ce lut inert,
Cã dup-atâtea amãgiri
Mai sperã în deşert?
Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mãri,
Luaţi-mã cu voi !”
Dacã etapa romantismului eminescian fusese, astfel, depãşitã, în postume se poate observa cã sugestia e mult mai accentuatã, dupã 1880, iar muzicalitatea eminescianã tinde, formal prozodic, spre acel „ut musica poesis”, la care aspirau simboliştii.
Motivul mării sugereazã un firesc sentiment al nesfârşitului.
Scriitorul german Thomas Mann (“Casa Boodenbrok”), fãcea chiar o paralelã între munte şi mare, acordându-i supremaţia ultimei, prin infinitul contemplativ, în comparaţie cu concreteţea trãirii imediate, la care invitã muntele.
Depãrtarea este, în poezia lui Eminescu, “mai puţin o sugestie specific simbolistã, cât, mai degrabã, o transã romantică … Dorul de necunoscut sau ancorarea în necunoscut e o cãlãtorie fantasticã, şi nu o evaziune geograficã, la Eminescu.”(Emil Manu, “Roza vânturilor. Itinerare culturale”, 1980, p.192)
Anticipând, aşadar, înnoirile revoluţionare ale simbolismului european, Eminescu le imprimã ceva din structura sa pur romanticã, demonstrând, încã o dată, apetenţa pentru inovaţie, nu numai de fond, ci şi pur formalã.
