Adrian Trică, psiholog: ”La Nord, prin noi înșine – Nevoia de gândire critică”

0
185

Avertisment: acesta este un articol un pic mai lung, iar pentru a-l putea cuprinde în întregime, vă sunt necesare câteva minute.

Cu siguranță avem nevoie să filtrăm experiențele noastre, și să le expunem spiritului critic, fie că acestea provin dinspre exteriorul nostru, din lumea înconjurătoare, fie că ele sunt personale, interioare. Aceasta este o abilitate absolut necesară pentru oricine își dorește o independență în gândire și acțiune. Iată de ce, am ales să vă ofer un citat despre felul în care vede lumea și viața Aristotel, stagiristul, o viziune veche de aproximativ 2400 de ani, dar cât se poate de actuală:

”Din cauza dorinței firești a omului de a ști, dorință ce se naște din mirarea în fața ființei, Aristotel observă realitatea care îl înconjoară, o clasifică și o studiază științific. Pentru el realitatea este alcătuită din substanțe, și numai substanțele sunt realitate. Structura fiecărei substanțe, compusă din materie și formă, este cea care face din ființă ceea ce este ea: un cuțit, un copac, un om. Cunoașterea realității înseamnă cunoașterea substanțelor, și cunoașterea substanțelor înseamnă să le asimilezi intelectiv formele. Însă substanțele nu sunt numai ce sunt, ci se pot schimba și transforma în alte lucruri. Din punct de vedere al schimbării, dintr-o perspectivă dinamică, structura substanțelor se compune din potență și din act. Substanțele sunt în act ceea ce forma le face să fie în fiecare moment, și sunt în potență tot ce materia lor le permite să devină. Firește, acest mod de a vedea lumea include oamenii care, evident, sunt și ei substanțe. Aristotel identifică forma oamenilor cu sufletul. Un suflet cu trei funcții: vegetativă (funcție pe care o are în comun cu toate ființele vii, inclusiv cu plantele), senzitivă (pe care o are în comun cu animalele) și intelectivă (cea autentic omenească, rațională). Această antropologie, combinată cu o viziune teleologică despre lume, potrivit căreia totul tinde spre un scop, are consecințe pentru etică și pentru politică. Aristotel identifică binele din fiecare lucru cu realizarea perfectă a finalității sale intrinseci, anume cu a fi ceea ce dă sens esenței sale în cea mai perfectă lume posibilă. Ajuns în acest punct, stagiritul descoperă că toată lumea e de acord cu faptul că binele maxim pentru om este fericirea autentică. În cazul omului, scopul său esențial, această fericire autentică, este legat de sufletul său intelectiv. Conform eticii aristotelice, felul de viață care se apropie cel mai mult de scopul nostru ca oameni, cel care ne conduce la fericirea perfectă, este viața contemplativă, adică o viață dedicată cunoașterii autentice, cunoașterii principiilor ultime, a cauzelor tuturor celor ce există. Un tip de viață fericită ce se apropie de divinitate. Firește, fericirea perfectă este un obiectiv foarte ambițios și Aristotel nu intenționează să ne condamne la o dihotomie între fericirea perfectă și nefericire. De aceea ne oferă și posibilitatea unei fericiri pe măsura omului: cea obținută prin intermediul virtuților pe care el le definește ca activitate conformă cu calea de mijloc justă, dintre două extreme vicioase” (Ruiz Trujillo, P., 2020, pp. 119-121).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.