Acum 138 de ani, în 28 iunie 1883, Mihai Eminescu, conducătorul ziarului “Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator, este arestat la vârsta de 33 de ani, devenind astfel primul ziarist deținut politic din România. Marele poet a fost internat apoi la sanatoriul doctorului Alexandru A. Suțu.
28 iunie 1883 a fost o zi încărcată de evenimente: Austro-Ungaria recurgea la retorsiunea relaţiilor sale diplomatice cu România, Germania ameninţa cu războiul, autorităţile scoteau în afara legii “Societatea Carpaţii”, iar vocea lui Mihai Eminescu este redusă la tăcere.
Petre P. Carp îi comunica un imperativ politic lui Titu Maiorescu: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul – “Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Junimiştii (prin Petre P. Carp), au înţeles că încheierea Tratatul Secret de alianţă între România şi Austro-Ungaria, Italia şi Germania era condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii prealabile, printre care şi înlăturarea cu orice preţ, prin orice mijloace, a indezirabililor.
Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocându-se raţiuni politice. Trebuia “izolat”. Ziua de 28 iunie 1883 avea ca scop acreditarea ideii că demenţa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viaţa publică a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile alianţei cu Puterile Centrale.
Curajosul Eminescu deranjase prin articolele sale: ultimul articol semnat de Eminescu în “Timpul”, apărut în ziua de 28 iunie era un violent protest la adresa încălcării libertăţii presei, a dreptului de liberă exprimare, lansând un semnal de alarmă împotriva măsurilor represive luate de către Brătianu şi guvernul său.
Ziua decisivă avea să fie 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare atent plănuite pentru a fabrica nebunia lui Eminescu. Soţia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugăminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău.”
Eminescu era în aceea zi la baia Mitraşewschi, lângă strada Ştirbei Vodă din București, nu departe de sediul Societăţii Carpaţii, societate interzisă de oficialităţi în aceeaşi zi. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte. Eminescu îşi iese din minţi iar Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi.
În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă.
Astfel, pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanșat îndepărtare a lui din presă – și din acest an, 1883, până în 1889, anul morții sale, Eminescu n-a mai putut reintra în viața publică.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august 1883 de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului, care au cerut relații asupra bolnavului. Au fost strânse fonduri în valoare de 2,000 lei, la care au fost adăugate contribuții ale amicilor pentru plecarea lui Eminescu la Viena, în 20 octombrie, și internarea sa în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Oberdöbling a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
Eminescu a sosit la București în 27 martie 1885, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în sanatoriul doctorului Alexandru A. Suțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul “Românul” anunța ziua următoare la știri: “Eminescu nu mai este”. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat „Mai am un singur dor”. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Bellu, denumit azi Șerban Vodă. Patru elevi de la Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrolog.
sursa: Radio România
