”Eu scriu pentru că poezia e o lacrimă care plange cu ochi”… așa spunea Nichita Stanescu, ”poetul frumos ca umbra unei idei” (Fănuș Neagu), lăsându-ne nouă tot ”Râsu- Plânsu” frumos al lumii.
Astăzi e ziua în care călătorim în universul ”necuvintelor”, încercând să ne aducem aminte de cel care a schimbat fața poeziei și a dat ”carne” cuvintelor.
Vă mărturisesc de la început că nu l-am cunoscut pe poetul Nichita Stănescu, decât prin poezia lui și el va rămane pentru mine întotdeuna ”Nichita cel nevăzut dar știut”.
”Nu știu cum trebuie să fie poezia dar știu cum trebuie să fie poetul: ca Nichita Stănescu”; așa spunea Gheorghe Tomozei referindu-se la prietenul său deja plecat …; și tot el adăuga ”poetul poate fi oricând contestat. In postumitate, procesul e chiar benefic. Omul Nichita în nici un caz.”
S-a vorbit atât de mult despre Nichita Stănescu, despre ceea ce reprezintă el în peisajul literaturii române contemporane încât orice cuvânt poleit ar fi în plus. Le-a luat el pe toate, devenind proprietarul lor de drept… Tot în plus ar fi să vă spun și că am constatat cum se înmulțește lumea veleitarilor și a cabotinilor… Dă bine la C.V. să spui că l-ai cunoscut pe Nichita, că a fost prietenul tău, că ți-a scris o poezie pe un șervețel într-o crâșmă….
Cu toate acestea în fiecare an, cel puțin de două ori, la 31 martie și 13 decembrie, România devine nichitiană.
Citeste mai mult pe bucurestifm.ro
