TEXTUL îi aparține dlui Tiberiu CHODAN – Vineri, în Mangalia a avut loc un eveniment cultural deosebit: premiera filmului: ”Maria, Regina României”, cel mai așteptat film al anului 2019.

La premieră a participat din partea echipei care a turnat filmul, interpreta rolului principal, actrița Roxana Lupu

O fată extraordinară, extrovertită, care ne-a vorbit fără inhibiții, despre turnarea filmului și ne-a răspuns la întrebări cu o nonșalanță și o dezinvoltură surprinzătoare. Dialogul s-a desfășurat într-o atmosferă plăcută, familială, caracteristică oarecum unei urbe provinciale ca Mangalia, cu multe figuri cunoscute printre spectatorii prezenți în sală.

Răspunsul la prima întrebare – ”Care a fost momentul cel mai emoționant pe timpul turnării filmului?” :

– “Dialogul cu preşedintele american Woodrow Wilson. Nu mi-a venit usor să interpretez acest dialog în mod convingător. Trebuia să impresionez atât pe preşedintele american, cât și pe spectatori. A fost cred momentul cel mai dificil și cu cea mai mare încărcătură emoțională.”

Am putea, deci, să concluzionăm: în film este la fel ca și în viață.

La întrebarea cum de a fost aleasă pentru acest rol, Roxana Lupu a răspuns cu modestie: ”Dacă ai mai jucat o regină, ai șanse să mai joci una.

– Cum a primit casa regală a României acest film? Sunteți regalistă?

L-a primit foarte bine. Nu a făcut și nici nu va face prea multe comentarii sau intervenții publice. Nu se cuvine. Având în vedere că am jucat mai multe roluri de regine,… da, sunt regalistă – a sunat răspunsul vesel și diplomatic totodată.

Apogeul discuției l-a constituit intervenția unui domn în vârstă, care lucrase toată viața în domeniul cinematografiei:

  • Este singurul film adevărat, patriotic, cel mai bun film care s-a realizat și pe care l-am văzut după 1990. Nu stiu dacă am să apuc să mai văd un astfel de film vreodată. Felicitări și mii de mulțumiri – a spus acesta cu un glas gâtuit de emoție.

Lacrimile l-au năpădit șiroaie și nemaiputându-se stăpâni a părăsit sala în grabă. Câteva clipe s-a așternut liniștea. Emoția ne-a copleșit pe toți, mulți cred că au lăcrimat câte un pic pe ascuns, inimile băteau la unison, nimeni nu putea rămâne insensibil la aceste momente de o încărcătură sufletească incredibilă.

Firesc, de altfel, Eram români cu toții și simțeam românește. Cu siguranță astfel de sentimente înălțătoare trebuie să fi trăit înaintașii care s-au jertfit pentru țară – mi-am spus. Nu ne este dat să trăim de multe ori în viață astfel de clipe extraordinare.

Întrebările au continuat, au curs molcom una după alta, vădind înteresul deosebit al spectatorilor pentru această ”capodoperă”. Un film grozav, un omagiu binemeritat adus acestei regine, medaliată de francezi prin președintele Poincare cu Legiunea de Onoare, care a reușit pentru țara noastră mai mult decât mulți dintre voievozii care duseseră cu înverșunare, de-a lungul istoriei, atâtea războaie de reîntregire a neamului.

            Atât de caldă și plăcută era atmosfera, încât pe nimeni n-a surprins prea mult apropierea pe nesimțite a unei fetițe de Roxana. Un îngeraș blond, suav și nevinovat al cărui gest exprima cel mai bine emoția, sentimentele de dragoste, de admirație sinceră care pluteau în sală. Roxana era deja de-a noastră, fiica adoptivă a Mangaliei. Lumea se întreba în șoaptă: n-o fi fiica lui Lupu fostul director al Casei de cultură? Nu era. Și totuși Mangalia a înfiat-o. De acum va purta  și numele urbei noastre. Nu-i vom mai spune doar Lupu Roxana. Și fiindcă după întâlnirea de azi, după ”adopție”, Roxana trebuie să mai poarte un nume, încă un nume (parafrazându-l pe Eminescu), să-i spunem și Leoaica Callatiană.

            Ultima întrebare:

  • Să înțelegem că metamorfoza, tranformarea din ”lup” în ”leoaică” a fost marcantă și definitorie pentru cariera dumneavoastră?
  • Nu putea să nu fie.

            În timp ce puneam întrebarea, mă gândeama că dacă Jean de la Fontaine ar fi trăit în 1919, pe timpul Conferinței de pace de la Paris, cu siguranță, cred că ar fi scris fabula Leoaica și Tigrul, iar dacă ar fi viețuit în zilele noastre fabula s-ar fi intitulat Lupul, Leoaica și Tigrul.

            In 2019, an în care se împlinesc exact 100 de ani de la Conferința de pace de la Paris, de când Regina Maria a negociat, cu atâta abilitate, cu marile puteri reîntregirea țării, filmul pe care l-am văzut reprezintă acțiunea lăudabilă a unor compatrioți care trebuie apreciați ca atare.

Ecranizarea prezentând acțiunea reginei și în special scena întrevederii cu prim-ministrul Franței Georges Clemenceau va rămâne pentru mult timp în memoria spectatorilor.

Replicile geniale din această scenă sunt relevante și definitorii pentru suverana României:

„- Vorbiți-mi despre revendicările țării dumneavoastră.

– Transilvania până la Tisa și tot Banatul.

– Dar, Doamnă, cereți partea leului!

– De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei Tigrul…” (porecla lui Clemenceau).

Aceste replici ar trebui trecute în toate manualele de istorie.

Nu există mai multe informații despre întrevederea prelungită dintre cei doi, dar știm ce i-a transmis prim-ministrul Clemenceau ministrului României la Paris:

„O Regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de mareșalul Foch în persoană”.

Mai știm și ce i-a mărturisit președintele francez Raymond Poincaré lui Ionel Brătianu:

„Vizita Reginei l-a bine dispus evident pe prim-ministru”.

Și mai putem aminti și că mareșalul Foch, care avea o întâlnire cu Clemenceau după Regina Maria, a așteptat mai bine de o oră la ușa cabinetului.”

Fantastic film. Aveam nevoie de așa ceva. De ce o fi fost nevoie să treacă un secol?….

Pentru spectatori, vizionarea, revederea unor astfel de momente marcante ale istoriei pe ecran, nu poate să nu genereze pe lângă sentimentele descrise anterior și regretul că, la următoarea Conferință de pace de la Paris, care avea să aibă loc în 1946, nu am mai avut o regină, Maria, care să-l poată ajuta pe Tătărăscu și delegația română pe care o conducea.

Să nu uităm: cu toată jertfa de sânge adusă de armata română în al doilea război mondial, României nu i s-a recunoscut calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Basarabia şi Nordul Bucovinei rămâneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei. Retragerea trupelor Aliate nu era valabilă și pentru România. Cele sovietice făceau excepţie, rămânând în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român. De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei.

Eroii României încă se răsucesc în morminte.

Toate acestea pentru că istoria se repetă, dar nu identic și poate pentru că, repet, nu am mai avut o suverană ca REGINA MARIA care să ne apere cauza.

 Dumnezeu să apere nația română!

 TEXT: Tiberiu CHODAN  – simplu spectator