Reîntâlnirile mele cu dl Jarcalete Dumitru sunt, întotdeauna, un prilej de bucurie, nu numai pentru simplul fapt că mai existăm încă, dar și pentru depănarea unor amintiri, în care, deseori se pierdea și tatăl meu, Ninu Constantin, legate de front, de după ce a fost apoi și, de viață, în general.
Pretutindeni, este urmat de către fiica dlui, Țuțuainu Ana, atât de atentă în a-l ajuta pe cel care „a făcut istorie” într-o „carte de căpătâi” a neamului nostru, istorie condamnată, deseori, să fie ea orală și anonimă, datorită vitregiilor soartei.
Cum nimic nu este întâmplător, luat de alte evenimente, legate de festivitatea de premiere a participanților la a cincea ediție a concursului „Eroul din familia mea”, uitasem la un moment dat, de 27 mai, data nașterii d-sale. Așa că volumul ce urmează a fi lansat cât de curând, „Bravii noștri veterani de război”, pe care, astăzi, i l-am înmânat personal, la masa din bucătărioara unde tocmai mânca de prânz, l-a bucurat nespus.
A fost o ocazie să mai schimbăm și câteva cuvinte, dintre care cele referitoare la împrejurările în care vechea dlui cunoștință, tot artilerist, Ninu Constantin (după epurările din armată din 1956), a fost numit administrator la Intreprinderea Construcțiilor de Poduri (I.C.P.) m-au surprins cu adevărat. (Vechiul administrator urma să dea socoteală pentru niște nereguli financiare la șantier!)
L-am lăsat cu dorința de a răsfoi cât mai repede cartea dăruită dlui, apărută la două edituri, atât prin grija actualului primar Radu Cristian, cât și a editorului Viorel Bibu. Am rămas surprins, să-l găsesc deasupra cărții dăruite, după ce m-am întors din drum, pentru imortalizarea unor clipe ce se vroiau unice, într-o viață de om!
În acest sens, de ziua dlui, voi relua interviul acordat revistei constănțene „ARMA PONTICA”, al cărei redactor șef sunt de mai multă vreme.
LA MULȚI ANI, DOMNULE JARCALETE DUMITRU, SPRE BUCURIA TUTUROR CELOR CARE VĂ CUNOSC!

* * *

Motto: „M-am gândit că, la luptă, nu te duci să omori omul!
Nu te duci cu pușca să tragi în el, să-l împuști.
Te duci să te gândești
că și ăla e om , și eu sunt om!”

Data și locul nașterii: 27 mai 1918, în Galicea, Vâlcea.
Familia: mama Constantina și tatăl Sandu, oameni simpli.
Frați: Florea-cel mai mare, Grigore-al doilea, al treilea-Ion, al patrulea-Gheorghe, al cincilea-Ștefan și eu, Dumitru, ultimul. Soția-Elena (n. 13.03.1926, Basarabia).Copii, unul singur, Țuțuianu Ana. Nepoți: Bogdan și Nicoleta-Oana. Strănepoți: Ana-Maria, Sonia-Ioana și una, cea mai mică, Ema-Rebeca.
Nu am rude care să se fi remarcat prin ceva deosebit.
După perioada de campanie, am fost militar, tot timpul.
Am terminat războiul cu defilarea în Făgăraș, după venirea din Cehoslovacia.

I
-Da, domnule profesor Ninu, mi-aduc aminte, ca astăzi, când eram la vârstă de 23 de ani și eram cu unitatea de tunuri anticar și antiaerian pe malul Prutului,și mai mi-aduc aminte cum, în acea seară, am primit ordin prin comunicatul radio, dat de generalul Antonescu, care ne era, atunci comandant suprem, adresându-se întregii noastre armate, în felul următor: „Ostași români, vă ordon treceți Prutul!”
Adevărat, a doua zi, am făcut un pod de vase pe Prut și am traversat Prutul, în Basarabia.
De aici, au început peripețiile.
Am trecut Nistrul, am intrat în Ucrainași, apoi, în Rusia, până într-o localitate, fără importanță, Meritopol, am trecut prin Mariopol. De la Meritopol, am ajuns în Verdeanski, cu acțiunile de luptă specifice. Am trecut prin stepa calmucă, am intrat în Caucaz, în Krasnodar, apoi, în Rabinskaia, unde am fost și cazați. Am ajuns în satul în care s-a născut Stalin (n.n.: Gorâi).
Se duc anii și se duce și memoria!
În Rabinskaia, am avut ocaziasă-i vedem pe nemți, cu o unitate de tunuri anticarde 195, ce executau o tragere numai atâta cât puteau, o singură lovitură pe zi, de două ori.Din cauza loviturilor puternice, și noi, și nemții am fost sfătuiți să-nchidem (!) gura, că am fi putut să rămânem surzi.
De acolo, am ajuns la Tiflis. Ăsta era locul în care s-a născut Stalin. (N.n.: Stalin s-a născut la Gorâi, dar, ulterior, s-a mutat în Tiflis sau Tbilisi, unde tatăl său a practicat, un timp, cizmăria.) De aici, la câtva timp, în ‘42, am plecat înapoi, că unitățile noastre, care erau pe Don,la Stalingrad (azi, Volgograd), au primit ordin să se retragă: „Voi luați-vă drumul înapoi, că rușii ajung la București!”
Ne-am oprit, însă, în Crimeea, într-o comună, Marfovska, unde am stat șase luni de zile.
Domnule profesor, ca să pot să explic și să enumăr toate peripețiile prin care am trecut, îmi trebuie o jumătate de zi.
Din Crimeea, după cele șase luni de zile, am primit ordin să ne retragem și să venim în țară.
Timpul s-a dus, eu am cam uitat prin ce am trecut și vă mulțumesc dv. că mi-ați dat ocazia să-mi exprim câteva păreri și mă rog lui Dumnezeu să vă dea putere de muncă și ani mulți, ca să-i pedepsiți și Dv. pe dușmani, nu cu unități de luptă, ci numai cu ocazii din astea.
-Eu am conceput un chestionar, pe care l-am pus la dispoziția veteranilor, solicitați în acest sens.
-Anii mei s-au petrecut în comuna Galicea, județul Vâlcea, unde m-am născut. Acolo, viața mea am petrecut-o, până la vârsta de 4 ani, când, la ordinul generalului Dragalina, unii locuitori au primit pământ, în Dobrogea. S-a pus în aplicare un ordin special și, așa, am plecat cu tatăl meu, care a fost veteran de război. A primit, în Dobrogea, 9 ha, în Dulcești. În drum, câteva luni am stat într-o localitate din Ialomița.
Am fost repartizați în Dobrogea, la Tatlageacu-Mic, adică în Dulcești. Învățătorul pe care l-am avut a fost dl Bontea, care ne-a educat și învățat, fiind chiar și director.
La vârsta de 19 ani, am primit un răspuns, prin presă, că cine vrea să meargă, ca voluntar, în Regimentul zis-așa, batalionul cu numele de „Regele Carol al II-lea”. Am mers la cineva, care era mai învățat ca mine, și am rugat să ne citească presa și să ne scrie o cerere. Ne-a întocmit-o, am trimis-o prin presă (poștă ?) și, la vârsta de 20 de ani, am ajuns în batalionul Reg. „Carol al II-lea”.
Am făcut școala de subofițeri la Craiova. Am petrecut acolo câțiva ani.
Începând campania militară, între ruși și români, am ajuns subofițer, datorită școlii absolvite. (Cum se duc anii! Sunt momente când le știu și momente când le uit!)
În Basarabia, am ajuns comandant de secție tunuri antitanc și antiaeriene. Tunurile, atuncea, prin campanie, erau de calibrul 37 „Bofors”, poloneze, și de 47, italiene.
Am trecut, atunci, dincolo de Prut, la Krasnodar, în stepa calmucă.
La Cotu-Donului, drama a fost determinată de luptele de la Stalingrad. Rușii erau obișnuiți cu clima lor rece. Într-o noapte, a dat un ger, de sub 30 grade și Donul a înghețat la 60 cm adâncime. Ei își cunoșterau clima. Noi eram așezați, cu nemții, pe un cot al Donului. Rușii ne-au tăiat retragerea. Cei care au avut noroc să iasă au ieșit. Ne atârnam de mașinile nemților, să fugim. Când te amestecai și te agățai cu mâinile de mașini, să scapi, nemții ne mai trânteau câte-o baionetă, să ne desprindem mâinile.
Am scăpat de-acolo rănit. În momente de cazuri grele, nemții au dat ajutor.
Din rana aia, am ajuns la Lemberg (Lvov), în Polonia. Rana a fost la un picior. Nu prea grozavă, dar a fost.
De acolo, am ajuns înapoi, cu trecerea la Prut. Cu treaba cu Stalingradul, am ajuns cu fuga din Crimeea în Basarabia și am stat agățat la Cetatea-Albă. Când am primit ordin să ne evacuăm și de acolo, nu mai aveam nici cai, nici căruțe și am plecat pe jos, de la Cetatea-Albă, trecând înapoi Prutul.
Trecuseră câteva zile fără mâncare, fără ajutor. Ne-am adăpostit într-o grădină, la un cetățean, unde am mâncat numai ceapă, până ne-a aruncat cineva o pâine. Apoi, am ajuns în Dâmbovița, lângă București, cu refacerea. A fost o schimbare a efectivelor, căci mulți pieriseră pe front.
Am refăcut unitățile și am plecat, acuma, contra nemților, după întoarcerea armelor.
Am ajuns în Cehoslovacia, unde am avut acțiuni serioase, că rușii luptau contra nemților acuma și, prin faptul că nemții erau mai tehnici, îi cam nimiceau pe ruși. Ei se așezau în niște cazemate din Tatra. Românul le ziceau că „au roți pe burtă”. Rușii au format unități de români și executau niște ambuscade serioase în spatele nemților și-i mai nimiceau, astfel.
Am ajuns cu trupele aproape la 80 km de Berlin (Brno ?). Și, atunci, rușii au spus „Stop! Lăsați luptele!”
Cu ce scop? Ca să poți să iei parte la împărțirea Berlinului, trebuia să iei parte la lupte. Și i-a întors pe români. Au rămas ei, că s-a întâmplat și invazia, debarcarea trupelor americane și engleze și au avut câștig de cauză și și-au împărțit lumea.
Dacă ne-au întors înapoi, am făcut defilarea armatelor române în Făgăraș, în toamnă.
Cele mai grele momente petrecute au fost următoarele.
În Caucaz, la Toman (?), am avut întâlnire serioasă cu rușii. Stăteam sprijint într-o mână. Inamicul era în fața mea, la 3 km. La inamic, exista un ofițer rus, o rusoaică, comandant de unitate de branduri. S-a urcat pe un salcâm, la o biserică și ne-a spus la megafon: „Români, întoarceți armele contra nemților! Veniți aici, că veți găsi muzică și femei!”
Fiind lipsă mare de apă, aveam un ploieștean, care a avut curajul și, la distanță de circa 1,5 km, erau două-trei case sovietice, un colhoz.
„-Eu mă duc să iau apă!”
S-a îmbrăcat cu o manta rusească și chipiu. N-a făcut 400 m și l-au observat rușii, prin aparatele lor, și au început să bată cu brandurile. Au dat, au dat destule. Cum stăteam într-un cot (la ruși, proiectilele de brand explodau la suprafață, razant),a nimerit unul la 7 m, în spatele meu, și ne-a căptușit pe mine și pe doi sergenți de-ai mei. Erau din Bacău. Eu am mers la spital, la ambulanță. Când m-au dus la ambulanță, din veston curgeau, ca boabele, schijele. Nu au putut să le scoată decât pe cele de la suprafață, celelalte rămânând mai profunde. De acolo, mi-a rămas o schijă la vena de la piciorul stâng, care mă supără și acum. Acolo, la ambulanță, un locotenent medic a zis: „-Nu putem s-o scoatem, că e periculos!” Și m-a supărat, mai ales în 1984, deși se cicatrizase. Acum mă supără și mai tare.Ăsta a fost primul pericol.
La Braun, în Caucaz, acolo … Eu, la Braun, aveam unitatea pe malul mării noastre. Eram cu fața către mare, iar tunurile erau băgate sub mal. Și a fost un iureș puternic. Din cauza navelor sovietice, noi nu puteam să ne mai aprovizionăm. Mai primeam cu avioanele mâncare. Era un fel de ambuscadă, sub tirul navelor. Dar au fost boabe (schije) presărate pe ici-colo și așa am scăpat ușor. Din cauza aia, mă supără cel mai greu piciorul stâng.
II

Am primit ordin ca, până mâine dimineață, unitatea noastră să dispară, pentru că fiecare are intrarea și ieșirea ei. Când au venit rușii și au devenit aliați cu noi, și noi trebuia să facem ca ei. Și au spus: „Unitățile care au executat ravagii în Rusia să dispară!”
Venind ordin și la unitatera mea, îmi spune comandantul meu de divizion:
„-Până mâine dimineață, trebuie să dispărem!” Și am purces la treabă!
Toată nopatea am lucrat, am revăzut toate unitățile din țară, unde am fi putut să aruncăm câte una. I-am zis: „-Gata, am terminat!”
Am rămas eu și comandantul meu de divizion.
Zice:
„-Noi unde ne ducem?” și ne-am făcut ordin de transfer de la unitatea noastră la Unitatea de Cavalerie de Gardă, la București, pentru că eu făceam parte din unitatea de cavalerie a Regimentului 10 Roșiori Purtată. Pentru că eram de specialitate, comandantul nostru zice:
„-La Unitatea de Centru de Cavalerie!”
Mi-am luat bagajul și am plecat, a doua zi, cu trenul. Și de aici, când am ajuns la București, am efectuat, să zic așa, trei luni de zile în unitatea asta și, zice, a venit ordin ca să se înființeze unități de strângere a cailor, pentru ruși. Atuncea mi-a venit rândul și m-au încadrat și pe mine într-o astfel de unitate, în Făgăraș, Alba-Iulia, Sibiu. Mi-am luat și de aici bagajul, m-am prezentat la Făgăraș, Unitatea 30. Și am funcționat, aici, trei ani de zile. Ce făceam? Eram o unitate de șapte persoane, cu ofițeri și subofițeri, mergeam la primărie și spuneam:
-Cine are cai să seprezinte cu ei la Primărie!
Luam picioirul calului și, unde avea o bubă, îl respingeam, unde era cazul era bun pentru ruși. Se strângeau efective de 50-7- de cai, la Iași, care îi primea, după ce făceau și ei o triere. Și am funcționat și aici, să zic … Rădăcina mea era la Tatlageac (23 August). Mama rămăsese aproape singură, pentru că cei mai mari erau plecați după muncă, încolo, încolo. Am venit cu soția în 1947, în Dulcești, de la Făgăraș.
Am trecut în rezervă. Am trecut în rezervă, cum?
A venit, tot așa, un ordin de presă, că cine vrea să meargă în Canada … eu și cu încă cinci colegi de-ai mei, când am ajuns la Brașov, unde se făcea înscrierea, ne-am dus la un birou, la un colț de stradă, dar … „-Stop, s-a terminat înscrierea!”
Ne-am înapoiat la unitate, la Centrul teritorial Făgăraș, unde mă aflam eu. De acolo, am intrat în rezervă. Dar, în comuna 23 August, cu centrul la Comisariatul Constanța. Am stat un an de zile acasă, la Tatlageac. După un an, am primit un ordin din primărie, de la Comisariatul Constanța.
-Tu te prezinți la unitate, că ești bun de armată.
Ne-au încadrat, pe mai mulți colegi, la unități de construcții: CD Făgăraș. Apoi, am venit la Constanța, să fiu repartizat:
-Ești repartizat la Mangalia, că se înființează un detașament de muncă portuară, în cadrul armatei. ”Am funcționat, aici, până în 1952, luând parte la munca de port, la Mangalia.
Când unitățile ruse s-au desființat, din colonei unii au ajuns soldați, și eu am devenit plutonier și mi-am format aici un detașament, Detașamentul SR 5 Mangalia (Construcții Portuare).
M-am pensionat, din armată, cu gradul de plutonier.
Am primit două-trei medalii de-alea, una din Caucaz, celelalte nu mai știu pe unde mai sunt, pe la Neptun, unde am locuit de curând. Una este pentru acțiune militară, pe front, când am primit ordin de la un maior, din Ialomița, originar.
Având în fața unității mele o biută (moviliță), am primit ordin telefonic:
-Jarcalete, până mâine dimineață, să dispară biuta!
Am avut un sergent ialomițean, care capturase o mitralieră rusească. Ale noastre erau armament cehoslovac, cumpărat. Ăsta, sergentul, capturase o mitralieră, dar era cu un fel de dop-burlan și avea răcirea cu apă. Alea cehoslovace aveau răcirea cu aer. Și și-a așezat sergentul ăla mitraliera, pe vârful biutei, și n-a putut să mai treacă nimeni dintre ruși. Acolo, știu că am avut o „Virtute Militară”. Unde s-o mai fi găsind? Altă medalie este administrativă. Să știți că, așa, cu timpul, pot să le găsesc.
Cum am ajuns la Neptun?
În 1957, prin trecerea în rezervă, din armata de construcții portuară (UM 2647), eu, fiind tot militar, aici, la Neptun, se înființase Trustul 1 de Construcți, cu tot felul de persoane, pe care le ajutam cu câte ceva. Având în vedere că mi le făcusem prieteni, după ce am trecut în rezervă, unul din ei, despre care se zicea că era element politic la Ceaușescu, mi-a zis, după intrarea în rezervă, să vin la el, în Neptun. Și, din 1964, efectiv, până la ieșirea la pensie, am funcționat în Neptun.
S-au dus 27 de ani. Am zis o prostie. Când am devenit prieten cu preotul meu din Neptun, i-am zis:
-Părinte, vreau să ajung la 100 de ani!
M-am dus la un medic și mi-a făcut o ecografie. Aici, aici, aici! Și-am văzut că se miră.
-Ce-i, dnă doctor?
Zice:
„-E tot bun! Dta ai să împlinești 180 de ani!”
Zic:
-Nu vreau decât 100 de ani!
I-am avut pe Gheorghe, pe Ștefan, de 94 de ani. Și mama de 86.
-La sistemul meu, n-am nimic. În schimb, sunt foarte necăjit de picioare.
(Fiica dlui: -Cartilajele s-au uzat și e firesc să apară dureri!)

III

-M-am gândit că, la luptă, nu te duci să omori omul! Nu te ducicu pușca să tragi în el, să-l împuști. Teduci să te gândești că și ăla e om și eu sunt om.
Și de-aia am zis, referitor la acțiunea pe care am avut-o eu, m-am gîndit întotdeauna că și Dumnezeu se gândește la mine. De-aia mă are, până acuma în picioare, cu toate că mă dor picioarele, pentru că, vedeți dv., atunci când eu am primit ordin de la generalul de divizie:
-Jarcalete, până mâine să dispară biuta!, i-am zis, chiar i-am comunicat prin telefon:
-Domn’ general, eu nu am venit aici să omor oameni! Am venit să apăr o acțiune și pentru cei care îi apărăm, dar și pentru cei care vor veni după noi!
La aia m-am gândit să vorbesc eu aci, referitor la decorații.
Decorațiile le-am primit în Caucaz.
În anul 1942, eram la malul mării, cu fața spre mare. Aveam unitatea băgată sub malul mării. Nu aveam condiții de cazare. În malul ăla am găzduit vreme de șase luni.
În timpul ăsta, nu aveam decât prea puțină hrană, să zic așa. M-am dus la centrul de aprovizionare, să primesc alimente, drepturi de mâncare pentru o săptămână, pentru întreaga secție. M-am întors înapoi cu 6 kg de fasole. Când am văzut că nu am ce să le dau să mănânce, am luat pușca pe umăr. O carabină, o armă austriacă ce o capturasem din mers, și mă obișnuisem cu ea, că nu greșeam la țintă. Am luat un ostaș ce era din Suceava și știa să înoate. Am plecat cu el pe malul mării și, unde vedeam o pasăre, o vrabie, o lișiță, o luam la țintă, o împușcam și ostașul se arunca în valuri și se ducea după ea, și, cu ea în gură, mi-o aducea mie. Mai aveam unul pe care-l trimiteam la bucătărie, unde aveam șezuta în malul mării, le pregătea, le jumulea și când era ciorba gata striga: „-Hai că ne-a fiert mâncarea!”
În ziua de Paște, 1942, am avut în vizită la mine un frate, care era și el ostaș, în unitățile de jandarmi. Venea la divizie, pe front, și lua prizonieri, pe care-i aducea în țară, că noi am avut prizonieri, pe timp de campanie.
Și aveam o cutie de 750 g de fasole conservată și am serbat ziua de Paște 1942, cu el. Am avut doi frați întâlniți pe front, în acțiune, unul la Donețc și unul în Rabinskaia, pe malul mării, în Krasnodar, în Caucaz.
Asta a fost viața mea.
Și de ce m-am gândit că te uci la front să-I aperi pe cei din spate și să-I aperi și pe cei din față. De aia am zis că nu m-am dus după decorații. Nu am decât trei decorații, una „Virtutea Militară” și celelalte două nu-mi aduc aminte ce erau. Eu, dacă am plecat din Neptun și locuiesc acum cu fiica mea, bagajele mele sunt acolo. Aș vrea să le vedeți, dar nu se poate acum.
De-aia am precizat că nu te duci să omori omul, ci să-l aperi, și pe el, și pe tine însuți.
Când ne-am retras din Rabinskaia, de la Krasnodar, am ajuns în Crimeea. Nemții nu au vrut să mai acționeze mult. Au zis că ei vor să mai țină frontul, ca, în anul următor, să reia acțiunea. Și am găzduit într-o comună, Marfovka, într-un sat. Acolo, am organizat administrația unității și ne-am instalat … într-o curte la un cetățean. Noi le spuneam lor „cioloveci”. De acolo hrăneam toată secția, de 190 de personae.Fiecare soldar primea porția de la cazan, pentru că eram trupe de ocupație. Când vedeau ciolovecii ăștia …, ei pierdeau, iar noi eram în acțiune, și, unde ne duceam într-o localitate, aveam dreptul să iau o găină, o vacă, dar eram sub supravegherea nemțior. Aveam mâncare destulă la cazan. După ce toată trupa mânca, aveam dreptul să dăm fiecărui ciolovec câte o gamelă. Și, așa, am hrănit tot satul, șase luni. Când a fost vremea să mă retrag, „ciolovecii”, cum le spuneam noi, mi-au zis:
-Mitea!” (Ei erau informați de la partizani, că, în interval de două săptămâni, am primit ordin să ne retragem. Rușii, civilii ne-au spus, fiindcă discutam cu ei, ca niște oamnei pașnici.) Mitea, tu n-ai să pleci, rămâi cu noi!
–Dar or să mă oamoare rușii!
–Nu, noi sărim tot satul să te apărăm! Nu vor avea voie! Că tu ai venirt și te-ai ocupat de administrație și te-ai ocupat și de viața comunității noastre.
Când am ajuns la Sevastopol, era acolo populație, trupe în retragere, pentru îmbarcarea pe un vas, „Alba-Iulia”.
Acolo erau un locotenent neamț și unul român, care dirijau retragerea trupelor, să nu creeze dezastru. Intrau un pluton de nemți, unul de români, pentru îmbarcarea pe vas. Și așa s-a petrecut îmbarcarea, trei zile. Când a venit rândul meu, am fost anunțați că să rămânem ca trupe de sacrificiu. Locotenentul român, cu care mă cunoșteam din școala militară, fusesem colegi, mi-a spus:
„-Mitică, nu te urci pe vas, că ori e norocul tău, ori este al lor!”
M-am uitat la linia de plutire și am văzut că era la nivelul apei. Ce am făcut? Ostașii mei au început să plângă:
-Până acum, ne-am apărat, dar acum ce facem?
Și locotenentul neamț a luat la telefon aeroportul din Sevastopol, că era un aeroport sub mal.
-Stai că avem 18 avioane gata pentru plecare! Din 18, unul e gol! Dacă, în 20 de minute, ajungi la aerodrom, care se află la 300 m, te duci și scapi!
Am spus soldaților, care cum poate, să fugim și să ajungem la avioane. Am pus sergenții să-i ia pe cei mai nătângi, să-i ajute. La aeroport, erau doi sergenți nemți, care îi urcau în avion pe cei sosiți. A reușit să se ridice avionul și am scăpat. Am zburat cam un sfert de oră pe deasupra mării, că și acolo există un colț de apă, și ne-am pomenit deasupra noastră cu 7 avioane rusești, inamice. Au început atacul aerian și ai noștri, și ai lor.Și, la un moment dat, cum sistemul de apărare nemțesc avea la Odesa un aeroport cu nave și cu avioane de apărare, acestea au venit într-un sfert de oră și, când a început atacul puternic, din 2-3 rafale, au rămas trei avioane sovietice, pe care le-au pus pe fugă înspre Turcia, peste mare.
Am ajuns la Odesa, în aeroport, unde ne aștepta un camion nemțesc. Ne-a debracat din avion și ne-am urcat în camion. Din camion ne-am urcat în tren, acțiune care a durat circa o jumătate de oră. Și am venit la Constanța, din Rusia în România. Din ostașii mei, nu a pierit nimeni.
Sunt multe acțiuni, pe care le-am și uitat.
-Tunurile erau tractate de cai sau de camioane, șenilete?
-În interiorul României, tunurile erau deplasate cu caii. Erau tunuri care aveau un sistem de hulube, ca la cai. Și înhămam caii. 11 oameni se ocupau de cai, alții de aprovizionae, alții de transport. La Sevastopol, tunurile au fost aruncate în apă. Aveam manta, foaie de cort, mitralieră, pușcă-mitralieră. Asta se întâmpla la Sevastopol, când alții se îmbarcau pe vasul „Alba-Iulia”. Aveam tunuri de 47, poloneze, și de 46, italiene. Cumpărate înaintea campaniei din Rusia. Le-am purtat pe toată perioada rusească. La Sevastopol, le-am aruncat în mare.
În final, asta am vrut eu să vă comunic: că te duci la război nu să împuști omul, ci să-l aperi. Și de asta Dumnezeu m-a apărat pe mine și trupa mea, ca să nu pierem oameni. Un singur ostaș a fost rănit, în timpul mersului în 1941, când aveam la fiecare tun o șeniletă și tunul agățat de șeniletă. Am petrecut toată Rusia cu ele. La Sevastopol au fost sacrificate tunurile.
-Vaporul „Alba-Iulia” a ajuns cu bine în țară?
-Eu nu am mai urcat, datorită discuției dintre locotenentul neamț și cel roman. Ostașii urcați au ajuns cu bine. (N.n.: Totuși, deși atacată de vedete și aviația sovietică, nava a ajuns cu bine, tractată, în portul Constanța!) M-am întâlnit deja cu unii dintre ei, unul din București, unul din Câmpina. Toți au mers la familiile lor. Am fost satisfăcut că am scăpat atât ei, cât și ei.
Am avut un ostaș care a ajuns la Craiova, și, după ani, a venit la plajă, la mare. M-am întâlnit cu mulți dintre ei, și acesta mi-a spus:
-Am ajuns secretar în Primăria din Craiova, și am ajuns ce am ajuns, pentru că am primit educația de la dv. și, așa, am ajuns secretar la Craiova!
Am avut atâtea acțiuni, cu campania, că se poate scrie o carte întreagă. Și îmi pare bine că orice acțiune pe care am petrecut-o am petrecut-o cu calm și cu multă putere de muncă.
Dar să știți că, de când am făcut tratamentul ăsta, pentru picioare (mă tratează dr. Codău), primesc atâtea pastille care, din ce în ce, pentru circulația sângelui cică este, dar îmi fac foarte rău, îmi pierd și din memorie, dar asta-i viața! Aș vrea să scap de durerea picioarelor.
-Cu ce mai potoliți durerea, când este frig, cu sticla cu apă caldă sau cu perna electrică?
-Am început să pun și cald, dar nu scade nimic din durere. (Fiica d-lui: -Îi mai punem prosoape calde, cearșafuri, pentru reglarea și a circulației sângelui.)
Din peripețiile mele, am povestit și alor mei.
-La Odesa, au fost marcați ostașii români de aruncarea în aer a Comandamentului român?
-La Odesa, am stat la periferiile orașului, a fost nevoie să stăm trei săptămâni, că nemții au mers cu ideea să nu strice obiectivele din oraș, erau blocuri mari, serioase, și a bătut artileria serios. Am încercat să intrăm în Odesa și nu s-a putut. Atunci, din discuțiile persoanelor apropiate, s-a auzit că Antonescu a purtat discuții cu Hitler și a spus să nu mai încerce degeaba, că nu se poate câștiga fără trupe orașul. Aveau rușii niște cazemate din cauciuc, care, la pornirea atacului, se iveau și nu puteam intra în oraș. Atunci au spus:
-Lăsați artileria să bată!
În momentul când au venit de la noi o secție de tunuri de 150 și a executat tragere cu bătaie lungă, atunci trupa de jos a mai cedat și, din discuții, așa, din tratative, s-au predat.
Într-un târziu, furați de magia destăinuirilor, realizăm că timpul ne-a luat cu el, abstrăgându-ne realității.
Ne-am despărțit, cu siguranța revederii, poate, cu vești mai bune despre recunoștința ce li se cuvine ultimilor rezistenți pe baricadele nemiloase ale prezentului.

Editorial semnat de Emil-Corneliu Ninu