MISTER TRAMPITZ

Mister Trampitz este unul din pseudonimele scriitorului-colonel Christian Ioan Crâmpiţă(alături de CIC; Urechilă Tocilaru, mai pe scurt Ure, în liceu; C.I. Christian – cu o trimitere involuntară la un C.I.-st narator; Crâmpi pentru amici, iar pentru mine un original cronicar Năsturel). „Domnul Trompete”(„Trumpets” în engleză) dă pe goarnă o naraţiune care ne lipsea pe tronsonul liceelor militare(cantemirişti, ştefanişti etc), cu un titlu metaforă „Haremul cu poarta gri-şobolan”(ed. Pim Iaşi, 2018). S-au terminat lecturile-diabet după Petru Popescu „Dulce ca mierea e glonţul Patriei”. În incinta liceului militar, elevii sunt „regulaţi” ca într-un harem şi tot secvenţe din acea arie de păcate se proiectează pe ecranele fanteziilor erotice ale unor adolescenţi dornici de iniţiere, trâind într-un mediu aproape exclusiv masculin. Pe poarta gri-şobolan(şobolan e nuanţă de culoare, dar şi o asocierea cu nişte rozătoare ascunse în zidurile armate ale Cetăţii) se putea ieşi doar de trei ori pe an în vacanţe. Uniforma îţi dădea o anume prestanţă în public, masa şi casa îţi erau, de bine, de rău, asigurate, viitorul profesional, pe fondul unei tendinţe pacifiste majore(pe baza temerii reciproce ale celor două blocuri miltare rivale) suna bine, dar suita de restricţii contabalansau puternic presupusele avantaje viitoare. Se ajunsese ca în perimetrul copcii, lipsa nasturilor la pijama să fie percepută ca o formă de libertate; tunsul periodic zero, până în clasa XI-a, se asimila unei forme de umilinţă; obsesia unei origini sociale nesănătoase, ca şi actele de indisciplină nu teribil de grave, atrăgeau automat exmatricularea; se menţinea clasica completare care n-are cum să fie furt; confiscarea totală sau parţială a unor pachete primite de acasă sub pretextul protejării elevilor de alimentele alterate (cum afirma un plotoner trogodit, Tata-mama, dintre aceia care înlocuiseră elita militară interbelică: „alimente espirate, alimente alternante”). N-au cum lipsi „turnătorii”(o molimă ce a devenit naţională) şi ameninţările în numele unor posibile „trădări”(politrucul Batracianu’: „râzi tu râzi, tovarăşe elev, în timpul studiului, dar socialismul tot se va construi!”). O scriere alertă, pigmentată cu ironii, dar şi cu gânduri filosofice, care reuşeşte să reproducă aproape cinematografic ce se întâmpla cu ţara dincolo de aria liceului militar(trecerea de la o dogmă de tip sovietic la o oarecare relaxare). Tot timpul se urmăreşte o paralelă între militari şi civili, ultimii având, chipurile, o mai mare mobilitate de mişcare(să nu fi ştiut autorul că sărăcia materială e mai dură decât orice cazonism impus?). Voi cita câteva dintre reflecţiile „năstureilor” din carte, unele fiind mostre de mare literatură: „Omul nu-i decât carcasă şi gânduri, iar gândurile omoară carcasa”; „Dacă ai o durere nu o spui unui om, ci unui pom!”; „Apoi şi întunericul îşi trage peste cap pătura tăcerii”; „Toate obiectele au suflet în ele”; „Veştile proaste mereu trimit fantome în avangardă”; „Oamenii mici de statură sunt răi pentru că au inima mai aproape de fund”; „Sunt ceea ce pot fi”. După gustul meu(şi aici o să inserez o anecdotă spusă de poetul colonel Liviu Vişan: după o inspecţie de la comandament, un general a tras o concluzie în faţa ofiţerilor şi soldaţilor adunaţi pe platou: „impresiile controlului au fost foarte bune, desigur e loc şi de mai bine, totuşi grupurile sanitare mi-au lăsat un gust amar?!”), deci repet, după gustul meu, spaţiile acordate elogiului flatulaţiei sunt flatant de extinse. Nu sunt pudibond, dar nu cumva generaţia asta ce făcea asemenea exersări, groteşti la urma urmei(chiar dacă Topîrceanu i-a închinat fenomenului o baladă), a votat din inerţie sau obişnuinţă pe un catastrofal şef al ţării, care purta numele de Flatulescu? Şi să fie vreo legătură cu…emanaţii fiilor de cominternişti din 1989? Plăcându-i mult a săruta, tinerelul CIC nu cumva îi va fi spus iubitei: „bésame, bésame mucho”? În poligonul Bucureşti – Breaza – Câmpulung-Moldovenesc – Bucureşti – Sibiu, deşi are senzaţia închiderii adolescenţei şi tinereţii sale într-o cazarmă, cu rare evadări în vacanţe, scriitorul nu poate ignora faptul că a avut nişte profesori(vai, civili) de excepţie, pe care îi asimilează unor semizeităţi. De aceea el crede că „Liceul ne-a transformat într-o rachetă balistică a învăţăturii”. Însuşindu-şi mai multe limbi străine, sub influenţa unui Sibiu multilingv, care-l vor ajuta în carieră, autorul afirmă: „Câte limbi ştii, atâţia oameni faci!” Tot la liceu, în clasa ultimă, va avea revelaţia simfonismului beethovenian şi redescoperirii tulburătorului poem „Moartea căprioarei” al lui Labiş, recitat de un viitor mare poet din Armată: George Florin Cozma. Patriotismul la Christian nu e pretext de paradă, e integrat în însăşi fiinţa sa şi apare când te aştepţi mai puţin: în iubitul Cibin „Realizez cât de multă patrie primeam şi în acele duminici prin cântecele sibienilor” sau ascultând muzica de fanfară: „Mă descopăr mai român decât am crezut că aş fi”. Premoniţia elevului militar în legătură cu dragostea se va împlini, pe fondul inevitabilei crize adolescentine: „Dragostea adevărată există! Doar că e departe. Însă, sigur, ni se va întâmpla. Nu se poate să nu fim iubiţi, cândva”. Cu o anume particularitate faţă de noi „inculpaţii de drept erotic comun”, CIC are privilegiul de a fi disputat de sibiencele tinere, iar el, teleghidatul, acţionează întocmai. Sentimente pure la Ure! Cu o ştiinţă a trăirilor intense se parcurg pagini de roman de dragoste de o frumuseţe unică, însemnări ce ar putea fi încadrate la un capitol fermecător al fiecărei existenţe terestre: „ultima noapte de inocenţă şi prima noapte de păcat”. Şi tot căutând semnificaţii deosebite vom descoperi că personajele din roman sunt porecle. Peste un secol, cititorul se va întreba: nu cumva societatea aceea experimentală de sfârşit de secol XX, în perversitatea şi tragismul ei, era formată exclusiv din turnătorii, care se credeau protejaţi de un pseudonim? Grea povară pentru trăitorii acelui timp, pe care astăzi ni-l dorim al demnităţii. Istoriceşte privind lucrurile, probabil lansările de carte ale scriitorului colonel Christian Ioan Crâmpiţă la Mangalia vor avea ecoul tezelor de odinioară din Aprilie de la Mangalia. Prin grija moderatorului, distinsa doamnă Emilia Dabu, şi a unei excepţionale familii din oraş, Anita şi Nicolae Ivănel(colegi de liceu, armată, fronturi africane, dar înainte de toate camarazi excepţionali) ne-am câştigat onoarea de a ne manifesta ca redutabili crâmpiţofili. Cum deseori sunt informat de colonelul Ivănel, prin filmări inspirate din efervescenţa culturală a Mangaliei, cred că în vremea unui cataclism cultural, provocat de nepăsarea de la nivel central, la Mangalia se remarcă un fenomen al mişcării artistice, care mi-ar plăcea să fie cunoscut sub numele de Callatism(oricum mult mai veritabil decât aproximativul capitalism pe care suntem sortiţi a-l trăi). Voi reveni cu drag aici, ori de câte ori voi avea ocazia, şi asta va fi la lansarea proximului op crâmpiţian, deoarece prea a lăsat în coadă de peşte ultima iubire de la graniţa dintre adolescenţă la tinereţe, în finalul romanului „Haremul cu poarta gri-şobolan”. N-ar fi exclus să se intituleze „Haştag Harem”. Referindu-mă strict la evenimentul din această duminică a spiritului îmi îngăduiu a vă atrage atenţia, cu un amestec de jovialitate şi umor, folosind replica unui coleg de-al lui CIC, pe numele său funest, Sicriu: „Voi nu vă daţi seaama de importanţa momentului”.

Constantin Ardeleanu/ 24.06.2018