Lansare de carte la Cercul Militar MANGALIA: “HAREMUL cu poarta gri șobolan” – autor C. I. CHRISTIAN [VIDEO]

1
78

MISTER TRAMPITZ

Mister Trampitz este unul din pseudonimele scriitorului-colonel Christian Ioan Crâmpiţă(alături de CIC; Urechilă Tocilaru, mai pe scurt Ure, în liceu; C.I. Christian – cu o trimitere involuntară la un C.I.-st narator; Crâmpi pentru amici, iar pentru mine un original cronicar Năsturel). „Domnul Trompete”(„Trumpets” în engleză) dă pe goarnă o naraţiune care ne lipsea pe tronsonul liceelor militare(cantemirişti, ştefanişti etc), cu un titlu metaforă „Haremul cu poarta gri-şobolan”(ed. Pim Iaşi, 2018). S-au terminat lecturile-diabet după Petru Popescu „Dulce ca mierea e glonţul Patriei”. În incinta liceului militar, elevii sunt „regulaţi” ca într-un harem şi tot secvenţe din acea arie de păcate se proiectează pe ecranele fanteziilor erotice ale unor adolescenţi dornici de iniţiere, trâind într-un mediu aproape exclusiv masculin. Pe poarta gri-şobolan(şobolan e nuanţă de culoare, dar şi o asocierea cu nişte rozătoare ascunse în zidurile armate ale Cetăţii) se putea ieşi doar de trei ori pe an în vacanţe. Uniforma îţi dădea o anume prestanţă în public, masa şi casa îţi erau, de bine, de rău, asigurate, viitorul profesional, pe fondul unei tendinţe pacifiste majore(pe baza temerii reciproce ale celor două blocuri miltare rivale) suna bine, dar suita de restricţii contabalansau puternic presupusele avantaje viitoare. Se ajunsese ca în perimetrul copcii, lipsa nasturilor la pijama să fie percepută ca o formă de libertate; tunsul periodic zero, până în clasa XI-a, se asimila unei forme de umilinţă; obsesia unei origini sociale nesănătoase, ca şi actele de indisciplină nu teribil de grave, atrăgeau automat exmatricularea; se menţinea clasica completare care n-are cum să fie furt; confiscarea totală sau parţială a unor pachete primite de acasă sub pretextul protejării elevilor de alimentele alterate (cum afirma un plotoner trogodit, Tata-mama, dintre aceia care înlocuiseră elita militară interbelică: „alimente espirate, alimente alternante”). N-au cum lipsi „turnătorii”(o molimă ce a devenit naţională) şi ameninţările în numele unor posibile „trădări”(politrucul Batracianu’: „râzi tu râzi, tovarăşe elev, în timpul studiului, dar socialismul tot se va construi!”). O scriere alertă, pigmentată cu ironii, dar şi cu gânduri filosofice, care reuşeşte să reproducă aproape cinematografic ce se întâmpla cu ţara dincolo de aria liceului militar(trecerea de la o dogmă de tip sovietic la o oarecare relaxare). Tot timpul se urmăreşte o paralelă între militari şi civili, ultimii având, chipurile, o mai mare mobilitate de mişcare(să nu fi ştiut autorul că sărăcia materială e mai dură decât orice cazonism impus?). Voi cita câteva dintre reflecţiile „năstureilor” din carte, unele fiind mostre de mare literatură: „Omul nu-i decât carcasă şi gânduri, iar gândurile omoară carcasa”; „Dacă ai o durere nu o spui unui om, ci unui pom!”; „Apoi şi întunericul îşi trage peste cap pătura tăcerii”; „Toate obiectele au suflet în ele”; „Veştile proaste mereu trimit fantome în avangardă”; „Oamenii mici de statură sunt răi pentru că au inima mai aproape de fund”; „Sunt ceea ce pot fi”. După gustul meu(şi aici o să inserez o anecdotă spusă de poetul colonel Liviu Vişan: după o inspecţie de la comandament, un general a tras o concluzie în faţa ofiţerilor şi soldaţilor adunaţi pe platou: „impresiile controlului au fost foarte bune, desigur e loc şi de mai bine, totuşi grupurile sanitare mi-au lăsat un gust amar?!”), deci repet, după gustul meu, spaţiile acordate elogiului flatulaţiei sunt flatant de extinse. Nu sunt pudibond, dar nu cumva generaţia asta ce făcea asemenea exersări, groteşti la urma urmei(chiar dacă Topîrceanu i-a închinat fenomenului o baladă), a votat din inerţie sau obişnuinţă pe un catastrofal şef al ţării, care purta numele de Flatulescu? Şi să fie vreo legătură cu…emanaţii fiilor de cominternişti din 1989? Plăcându-i mult a săruta, tinerelul CIC nu cumva îi va fi spus iubitei: „bésame, bésame mucho”? În poligonul Bucureşti – Breaza – Câmpulung-Moldovenesc – Bucureşti – Sibiu, deşi are senzaţia închiderii adolescenţei şi tinereţii sale într-o cazarmă, cu rare evadări în vacanţe, scriitorul nu poate ignora faptul că a avut nişte profesori(vai, civili) de excepţie, pe care îi asimilează unor semizeităţi. De aceea el crede că „Liceul ne-a transformat într-o rachetă balistică a învăţăturii”. Însuşindu-şi mai multe limbi străine, sub influenţa unui Sibiu multilingv, care-l vor ajuta în carieră, autorul afirmă: „Câte limbi ştii, atâţia oameni faci!” Tot la liceu, în clasa ultimă, va avea revelaţia simfonismului beethovenian şi redescoperirii tulburătorului poem „Moartea căprioarei” al lui Labiş, recitat de un viitor mare poet din Armată: George Florin Cozma. Patriotismul la Christian nu e pretext de paradă, e integrat în însăşi fiinţa sa şi apare când te aştepţi mai puţin: în iubitul Cibin „Realizez cât de multă patrie primeam şi în acele duminici prin cântecele sibienilor” sau ascultând muzica de fanfară: „Mă descopăr mai român decât am crezut că aş fi”. Premoniţia elevului militar în legătură cu dragostea se va împlini, pe fondul inevitabilei crize adolescentine: „Dragostea adevărată există! Doar că e departe. Însă, sigur, ni se va întâmpla. Nu se poate să nu fim iubiţi, cândva”. Cu o anume particularitate faţă de noi „inculpaţii de drept erotic comun”, CIC are privilegiul de a fi disputat de sibiencele tinere, iar el, teleghidatul, acţionează întocmai. Sentimente pure la Ure! Cu o ştiinţă a trăirilor intense se parcurg pagini de roman de dragoste de o frumuseţe unică, însemnări ce ar putea fi încadrate la un capitol fermecător al fiecărei existenţe terestre: „ultima noapte de inocenţă şi prima noapte de păcat”. Şi tot căutând semnificaţii deosebite vom descoperi că personajele din roman sunt porecle. Peste un secol, cititorul se va întreba: nu cumva societatea aceea experimentală de sfârşit de secol XX, în perversitatea şi tragismul ei, era formată exclusiv din turnătorii, care se credeau protejaţi de un pseudonim? Grea povară pentru trăitorii acelui timp, pe care astăzi ni-l dorim al demnităţii. Istoriceşte privind lucrurile, probabil lansările de carte ale scriitorului colonel Christian Ioan Crâmpiţă la Mangalia vor avea ecoul tezelor de odinioară din Aprilie de la Mangalia. Prin grija moderatorului, distinsa doamnă Emilia Dabu, şi a unei excepţionale familii din oraş, Anita şi Nicolae Ivănel(colegi de liceu, armată, fronturi africane, dar înainte de toate camarazi excepţionali) ne-am câştigat onoarea de a ne manifesta ca redutabili crâmpiţofili. Cum deseori sunt informat de colonelul Ivănel, prin filmări inspirate din efervescenţa culturală a Mangaliei, cred că în vremea unui cataclism cultural, provocat de nepăsarea de la nivel central, la Mangalia se remarcă un fenomen al mişcării artistice, care mi-ar plăcea să fie cunoscut sub numele de Callatism(oricum mult mai veritabil decât aproximativul capitalism pe care suntem sortiţi a-l trăi). Voi reveni cu drag aici, ori de câte ori voi avea ocazia, şi asta va fi la lansarea proximului op crâmpiţian, deoarece prea a lăsat în coadă de peşte ultima iubire de la graniţa dintre adolescenţă la tinereţe, în finalul romanului „Haremul cu poarta gri-şobolan”. N-ar fi exclus să se intituleze „Haştag Harem”. Referindu-mă strict la evenimentul din această duminică a spiritului îmi îngăduiu a vă atrage atenţia, cu un amestec de jovialitate şi umor, folosind replica unui coleg de-al lui CIC, pe numele său funest, Sicriu: „Voi nu vă daţi seaama de importanţa momentului”.

Constantin Ardeleanu/ 24.06.2018

1 COMENTARIU

  1. MANGALIA GALELOR

    23-24 Iunie 2018, sejur în Mangalia culturii artistice, la polul opus Mamaiei, unde se dă prioritate culturii fizice cu etalare de opulenţă şi fiţe. Între orele 7 ale celor două zile, destul timp să se întâmple minunile sugerate de această cifră a miracolului. Tema principală: lansarea celui mai recent roman al colonelului Christian Ioan Crâmpiţă „Harem cu poarta gri-şobolan”, o monografie literară a anilor de liceu militar (câte doi ani cantemirist la Breaza şi ştefanist la Câmpulung-Moldovenesc). Declaraţi de autor drept cei mai frumoşi ani, materialul faptic descris reflectă şi o viaţă dură pentru nişte adolescenţi visători, tendinţa de a acumula cât mai multă învăţătură, primii fiori ai iubirii, absurdul anilor ’50, din acel „obsedant deceniu”. De fapt, generaţia lui C.I. Christian (sub acest nume îşi semnează cartea) încearcă să înlocuiască gradele promovate la „apelul de seară” şi să redobândească valoarea ofiţerimii române interbelice. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a confirmat aceasta, autorul îndeplinind importante misiuni internaţionale în calitate de comandant în Somalia, Angola şi Kosovo. În demersul lansării faste, de-acum veteranul nostru a beneficiat de logistica şefei Centrului Militar din Mangalia, ing. Liana Naum, familia de prieteni de-o viaţă col. Nicolae Ivănel și soția Anita, navetişti pe ruta sentimentală Bucureşti-Mangalia, prieteni din armată col. Nicolae Radu şi dă-l încolo de Constantin Ardeleanu, dar mai ales cele două superbe nepoate ale fiicei din Constanța. Cea care i-a dat dimensiune de star al manifestării a fost consacrata poetă (exilată din Doljul de origine pentru totdeauna la Pontul…Mangaluxin) Emilia Dabu, cea care are darul de a-ţi releva doar calităţile, mereu însoţitoarea de briză a valorilor perene din localitate sau aiurea. Preşedinta clubului artelor Solteris oferă egida clubului pentru literatură, pictură (pereţii interiori ai Cercului Militar sunt veritabile simeze), muzică, teatru pentru copii, raze de lumină pentru aceia care nu se vor rătăciţi în hăţişurile Internetului, teraselor de pierde-vară sau cluburilor nocturne cu amăgitoare lumini de orgă. Doamna Anita Ivănel şi-a mobilizat şi fostele colege de liceu, iar într-o însorită zi de Sânzâiene şefa cercului a anunţat redeschiderea liceului de marină de la Constanţa, după 20 de ani. Resuscitarea amintirilor de liceu între bacovianul cimitir şi exageratul elixir a adus numai zâmbete pe feţele participanţilor. Dar cine a crezut că totul se va rezuma doar la lansarea cărţii crâmpiţiene n-o cunoaşte pe autoarea, care deţine liric „Cheia eternităţii”. Un recital de chitară şi pian a aureolat o zi doldora de bucuriile unor regăsiri. Veteranul transmisionist col. George Şerban (în unele zile, ospitaliera Sala Colonadelor devine Sala…Coloneilor), cantautor şi pictor, între „Odă Dobrogei” pe stihurile Emiliei şi „Paharul de cristal” (în care George îşi aminteşte de tatăl său) a intercalat cântecul „Ia românească”, pe versurile poetei Ramona Mihaela Opriş, creat…la cerere în două zile. „Cusută din dor de glie”/ „Nu-i român în sărăcie/ dacă-şi poartă mândra ie/ fata-i bună şi aleasă/ de ştie firul să coasă”. Prezenţa Ramonei a smuls aplauze, dovadă că lansarea volumului ei de debut „Paşi pe ferestre” încă stârneşe admiraţia concitadinilor. Microrecitalul la pian al adolescentului Mihai Carp a anunţat destinul unui mare virtuoz. De ziua iiei, doamna Anita a prezentat un costum integral brodat, frumos cât o ţară, iar Ramona şi alte câteva spectatoare ii de borangic de un gust rafinat. În Mangalia n-am văzut pe mare regate nautice, dar regalele artistice au vânt bun din pupa. Pretext exhibiţionist de a vă pupa cu dor de pe o Dâmboviţă nenavigabilă încă. La fluxul ospitalier al Mangaliei, acceptaţi refluxul admirativ al unor beneficiari ocazionali. Şi o briză de iubire permanentă…

    Constantin Ardeleanu – 27.06.2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.