Lansare de carte “KAALAY! KAALAY! – Voluntari la Mogadiscio”

5
52

Cine a răspuns chemării din cartea colonelului Cristian I. CRÂMPIȚĂ „Kaalay! Kaalay!“ (Vino!) în varianta …Mangalia a avut numai de câştigat: atmosfera caldă a lansării cărţii, o cetate Callatis mândră de ai lor Ivăneli, armonia lirică în două ipostaze (poeta Emilia Dabu şi baladistul George Şerban), abundenţa de amirali, generali, colonei, profesori, foste campaniste de război, tineri matrozi, bunul gust al gazdelor, totul dublat de bunul gust al bucatelor (mi-am dat seama deabia acum că acea „mare crăpelniţă“ evocată de artişti ar putea proveni de la ciorba de crap) şi indimeticabilul (fac pe nebunul: de neuitatul) gust al acelei ţuici gălbioare dumnezeieşti (ca un brigand, mi-am însuşit, spre oroarea câtorva martori, jumătate de sticlă rămasă, înmulţind fără de voie, dar vinovat cât cuprinde, numărul „pişcotarilor“ de la evenimentele lansărilor de cărţi). A fost o „dublă“ turnată la filmul de război din 1994, clasic intitulată „După 20 de ani“. Eroii cei mai activi au fost mult prea emoţionata doamna Anita Ivănel şi extrem de agitatul (în sensul utilităţii) domn Nicolae Ivănel, în regia jovialităţii autorului (vinovatului principal) al acestei acţiuni: Cristian-Ioan Crâmpiţă. Mai ales pentru ei, evenimentul va fi de neuitat (sentimental, documentar, municipal şi…vai…financiar). Conchid: la Mangalia Ivănelilor n-a avut loc atât o manifestare culturală, cât o…stare culturală.
Vă îmbrăţişează, un profitor ocazional,
Constantin Ardeleanu

Constantin Ardeleanu

La lansarea unei cărţi, critica, îndeobşte, onorează evenimentul cu o cronică de întâmpinare, mai dulce decât îi este obiceiul de a tăia în carne vie, chipurile în numele unei obiectivităţi absolute. Din fericire pentru mine, cartea „Kaalay! Kaalay!“, semnată de Cristian Crâmpiţă, este scutită de acest exerciţiu encomiastic, deoarece este scrisă extrem de bine. În genul ei, Occidentul ar încadra-o la „best seller“, fiind  de maxim interes  într-un anume domeniu vizat. La noi, din cauza cititorului pauper (şi nu e vina lui) şi a show-urilor televizate, încadrate abuziv la „divertisment“, se aplică doar prima parte a calificativului, „best“ (cel, cea mai bună“),  pierzându-se pe drum „care asigură vânzarea“. Îl cunosc pe domnul Cristian-Ioan  Crâmpiţă, autorul „best seller“-ului, de 40 de ani, dar doar din publicaţiile vulturului cruciat al presei militare (abia anul acesta  am făcut cunoştinţă cu el, prin intermediul poetului Liviu Vişan):  colonelul de şenile (pentru minţi mai mult sau mai puţin…senile), militarul care crede că armia are nevoie şi de rigoarea ordinului, dar şi de supleţea gândirii, inginerul poli-tehnic (pentru a nu avea complexe faţă de civili), conducătorul de misiuni internaţioanle (practic anticipând viitoarele operaţiuni ale armatei române integrate în NATO), ziaristul foarte informat, sibianul poliglot, dar mai ales cunoscătorul limbii germane,  pentru care nu-ţi ajunge o viaţă ca să o vorbeşti corect, omul de lume în accepţiunea aristocratică a cuvântului, suplu la data petrecerii evenimentelor somaleze, mai împlinit acum. O mai fi având şi alte calităţi şi calificări, care probabil au fost încadrate la secret militar. Pentru mine, venit din afara arsenalelor şi războaielor asimetrice, el este mai presus de toate un scriitor autentic, cu vână literară şi o ştiinţă surprinzătoare a contrapunctului narativ. Autorul mi-a mărturisit că numele de Crâmpiţă provine de la nodurile de pe spatele covoarelor sibiene, neştiute de privitor, care vede doar covorul etalat în toată splendoarea sa. Aşa şi cu cartea, Cristian-Ioan Crâmpiţă, vestitul colonel CIC, ne prezintă un tablou impecabil estetic, scutindu-ne de a-i cunoaşte neliniştile, eforturile şi ezitările sale atunci când a înnodat…crâmpiţele invizibile. Cu instinct de istoric, colonelul ajuns la maturitate a simţit aproape organic nevoia de a depune mărturie scrisă despre un eveniment important cvasi-necunoscut: participarea Armatei Române în 1994 cu un spital de campanie militar, sub egida ONU, într-unul din punctele belicoase, parcă fără de sfârşit, ale Terrei. Ăsta e blestemul planetei noastre, de a fi un perpetuu „Război şi pace“, în sensul propriu dar şi metaforic. „Kaalay! Kaalay!“ se încadrează stilistic în categoria cărţilor de genul „Dulce ca mierea e glonţul patriei“ al lui Petru Popescu, ca o mângâiere balansând rostirea ordinelor nenegociabile dure, dar e mai presus de acesta, deoarece operează cu realităţi dramatice, nu cu ficţiuni posibile. În afară de faptul că ni se predă o lecţie de geopolitică din cornul Africii, cartea mai are un mesaj esenţial: poţi fi erou al patriei chiar şi fără să mori! Un spital eroic, „rătăcit“ într-un teritoriu unde mereu cel puţin două clanuri tribale se confruntă sângeros, iar lumea civilizată, fără să desluşească rădăcinile conflictului, vrea să-i impună pacea prin bombe, sicrie, medicamente, hrană. Oricâtă imaginaţie ai avea să descrii o confruntare între rivali înarmaţi, doar trăirea evenimentului „pe viu“ îţi poate reda cruzimea unor asemenea fapte iraţionale. De aceea aterizarea colonelului Crâmpiţă dintr-o misiune în Germania hiper civilizată într-alta specifică triburilor, cu doar câteva inserţii de contemporaneitate, a fost ca un salt în trecut, la chemarea unei disperări: Kaalay! Vino! Tensiunea epică a acestei experienţe e comparabilă cu aceea înregistrată în spitalul de campanie. Melomanul sibian va asculta pe Wagner şi pe malul Rhinului, dar mult mai tenebros i se va părea în izbitura Oceanului Indian de la Mogadiscio. CIC s-a dovedit un fin psiholog printre marasmele „insurgenţilor militari şi sanitari“, ceea ce s-a tradus la nivel de infanterie astfel: e un om cu care te poţi înţelege. Ofiţerul  modern vrea să lase urmaşilor întru arme învăţătura  că, chiar dacă geniul strategiei domină o operaţiune, reuşita va fi garantată de unitatea sufletească a unei grupări slujind acelaşi ideal. Şi eu am fost în Arcadia! Adică în Kenya, cu faimoasa capitală Nairobbery, vestită pentru safari şi „să fereşti buzunarele“, refugiul de refacere, alternativ cu Mombasa, pentru o săptămână a eroilor români. Vizitatorul poate fi şocat de abundenţa de verde într-o Africă pe care o considera  deşertică sub toate aspectele, dar va rămâne înmărmurit de frumuseţea localnicelor, la care se adaugă şi amazoanele din Somalia sau Kigali. Păcătoşii de italieni, când au colonizat aceste teritorii, fiind militari slăbuţi (din vremea Imperiului Roman n-au mai nimerit o ţintă) s-au apucat să…metişizeze populaţia locală. Rezultatul? Nişte creole înalte născute exclusiv din ispite. De aceea autorul avertizează pe bărbaţi: dacă veniţi la Mombasa, să nu veniţi singuri! „Am înţeles!“, vor răspunde acei militari conformişti, cu simţul datoriei şi ipocriţi cât cuprinde. Dacă l-ar întreba pe colonelul Crâmpiţă: „Putem veni cu un corp de armată?“ – le-ar fi răspuns ca la Radio Erevan: „Puteţi, dar e preferabil un corp de femeie?!“

Desprinzându-ne de vraja nemaipomenitelor creole, se mai remarcă originalitatea acestui roman, i-aş spune live, prin inserarea a patru jurnale scrise de tot atâtea combatante: Alina Pop, dând impresia că a vrut să vină în Mogadiscio pentru a scăpa de o iubire de acasă, de care se îndoia, şi care i-a confirmat temerea, cu o scriitură poetică demnă de orice îndrăgostit; Luminiţa, care i-a scris ulterior lui Cristian că acolo, în tabără, şi-a trăit toate sentimentele în acelaşi timp, ceea ce nu i s-a mai întâmplat vreodată; Iulia Antal o milităroasă cu un limbaj mai colorat, care revoltată de anumite comportamente, în care mai ales suspiciunea domina cohabitarea sub corturi, şi-a găsit, nervoasă, tesla, dar de unde obiectele loviturilor clasice în caz de disperare?; şi Anita Ivănel. Cel mai consistent este ultimul jurnal, în 20 de episoade, unde se descriu lapidar  nenorocirile răniţilor veniţi la triajul spitalului, reunind parcă toate diagnosticele posibile ale împuşcaţilor, în cele şase luni ale misiunii. Chiar şi miza acelei teleportări înspre iadul somalez capătă o explicaţie simplă din partea Anitei: „De ce această asumare de risc? Neştiinţa realităţii…Încrederea în Dumnezeu şi-n mine. Şi…nevoia de bani“. Somalezii îi simt omenia şi ataşamentul. Dar  şi  aristocraţia, şi-i zic Contessina. Prin acest tsunami de drame în serie e gata să cedeze nervos, dar  alege să plângă nevăzută de nimeni. Anestezista, acest gardian între viaţă şi moarte, apelează, iluzoriu, la sprijinul ei de nădejde: „Doamne, câte poţi pierde-n viaţă: tinereţea, sănătatea, dragostea! Rămâi cu sufletul plin de dorinţe. Vreau să fiu în braţele soţului meu. E greu să fii singur şi-n nesiguranţă“.  Ni-i prezentat patriotismul sub forma lui cea mai frustă: dorul de acasă: „Laur mi-a parfumat scrisoarea şi a ştampilat-o cu lăbuţa motanului nostru birmanez. M-a făcut să zâmbesc şi să mă simt bine“. Triajul expedia în sălile de operaţii destinele pe targă. E nespus de greu în iadul somalez, cum avea să noteze, poetizând, Anita: „Ce greu e greul/ Seamănă cu aşteptarea“. Acelaşi greu e identic cu îndoiala, disperarea , amăgirea în cuvânt, cu tot ce-i rău şi nu poţi defini. Înhămată la greu, ea îmbărbăta, îngrijea şi supravieţuia. Demn de un episod emoţionant din „Kaalay! Kaalay!“, acest foarte reuşit MASH al nostru, gestul băiatului Laur, care la plecare îi va da o cruciuliţă ca talisman: „Mami, să mi-o aduci înapoi!“ Urmat de notaţia atât profund de maternă; „Doamne, cât  îl iubesc de mult“. Şi fiindcă în cartea colonelului Crâmpiţă s-a strecurat şi un crochiu de roman de dragoste, voi citi în încheiere, o însemnare a Anitei Ivănel din 6 August 1994, când vorbise prin radio, de ziua ei, cu soţul şi fiul: „Nicu, dragul meu, militar până-n inimă, câte nu mi-ar fi spus de ziua mea, care-i şi ziua căsătoriei noastre…dar aici totu-i public, şi-l înţeleg. M-am gândit la toţi care m-au ajutat, m-au iubit, mă iubesc, părinţi, fraţi, copil, soţ. Am purtat toate talismanele primite“. Din ariergarda talismanelor, citind jurnalul Anitei, sunt sigur că militarul Nicolae Ivănel s-a simţit o clipă ţarul Ivan cel Groaznic…de Fericit!

Constantin  Ardeleanu

 

5 COMMENTS

  1. Multumesc “MangaliaTV” pentru sprijinul pe care ni l-ati acordat prin prezenta la evenimentul cultural gazduit de Cercul Militar! Prin prezenta dvs. si publicarea, in intregime, a acestei activitati (inclusiv a cuvantului – laudatio si post-laudatio prezentat de scriitorul C-tin Ardeleanu). Prin gestul dvs. contribuiti la cunoasterea de catre marele public a eforturilor pe care le-a facut Romania, prin armata sa, in drumul spre aderarea la NATO. Prin participarea armatei romane la misiuni de pace, sub egida ONU (UNIKOM – Irak-Kuveit, cu observatori militari; UNOSOM II – cu un spital militar de campanie de 50 paturi; UNAVEM III/MONUA – cu un batalion de infanterie, un spital militar de campanie si un grup de ofiteri si subofiteri de stat major si politie militara), la care au urmat alte misiuni, atat sub egida ONU cat si NATO – am avut posibilitatea sa ne comparam cu celelalte armate din lume si sa ne perfectionam pregatirea de lupta.
    Facem un apel catre participantii la misiuni de pace sa inceapa sa scrie pentru a evidentia eforturile militarilor romani si a putea extrage invataminte (lessons learned) care pot fi extrem de utile misiunilor viitoare.

  2. Mulțumesc domnului Ionel RUGEA (Mangalia TV) pentru darul făcut – filmul de lansare a cărții “Kaalay! Kaalay! – Voluntari la Mogadiscio” la Cercul Militar Mangalia.
    Ați surprins exceptional momentele când sala a vibrat, trimițând un val de energie caldă spre noi, cei patru protagoniști de pe podium: autorul – col.(r) Cristian Ioan CRÂMPIȚĂ, gen.mr.(r)dr. Ion DRĂGUȘIN, scriitorul Constantin ARDELEANU și eu.
    M-a impresionat filmarea, alternativ vorbitor-sală, prezentând tinerii aspiranți de marină, colegi, medici, oameni de cultură și, nu în ultimul rând, președinții Clubului Amiralilor – domnul amiral (r) Dorin DĂNILĂ, Ligii Navale – domnul contraamiral (r) Petrică STOICA și vicepreședintele Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, filiala Mangalia – domnul col.(r) Dumitru MANOLEASA.
    Mulțumesc celor două minunate Doamne, scriitoarea Emilia DABU – președintele Clubului Artelor SOLTERIS și inginera Liana NAUM – șefa Cercului Militar Mangalia, pentru emoționanta și documentata prezentare, în care au pus mult suflet, frumusețe și emoție până la lacrimi.
    Încă odată, mulțumesc omului, profesionistului, domn Ionel RUGEA, care a făcut voluntariat pentru comunitate și pentru noi, realizând acest film document în preajma aniversării “Zilei veteranilor din teatrele de operații”!

  3. Felicitări agenției de publicitate literară “Ivănel and wife” pentru maniera impecabilă de a reflecta ziua de neuitat a lansării cărții crâmpițene la 6.11.2015.
    Dar, dincolo de aspectul tehnic al organizării, încărcătura emoțională a evenimentului a atins înălțimi de Kilimangiaro…
    Să nu care cumva să mai strigați Kaalay! înspre mine, fiindcă eu aș fi în stare chiar să viu!
    Sărutări de mâini doamnei Anita și salutări cordiale tuturor!
    Vă îmbrățișează, Constantin ARDELEANU – Tică.

  4. Mult stimate Domnule Colonel Crâmpiță!

    Am onoarea să Vă raportez că am încheiat lecturarea – cu deosebit interes și distinsă plăcere – a ultimei Dvs. cărți, “KAALAY! KAALAY! – Voluntari la Mogadiscio”.

    Recunosc că asta mi-a luat câteva săptămâni, ceva mai mult decât mă așteptam inițial. Motivul, și scuza, ar fi că am călătorit destul de mult în ultimul timp. Am luat și cartea cu mine, la Varșovia, recent, unde prietena mea a fost foarte înțelegătoare și m-a lăsat să o răsfoiesc puțin și în weekend-ul petrecut împreună.

    Aceste preliminarii fiind spuse, îmi permit să punctez unele momente care m-au impresionat deosebit, în această carte. Intercalările temporale (“polarizarea de coincidențe”) m-au trimis cu gândul la Vonnegut. Alternarea între, pe de o parte, relatarea propriilor experiențe și impresii (expuse comprehensiv și cu mult umor, cu “drăcușori”), și pe de altă parte, jurnalul Alinei Pop, apoi al Anitei Ivănel (inițial mai liric, devenit însă repede dur-medical, prin descrierea fară menajamente a consecințelor umane ale conflictului armat), imprimă întregii cărți un tempou sacadat, în sensul pozitiv al cuvântului, de tempou menținut. Prezentările detaliate ale diferitor contingente militare – americanii, mândri și siguri de pregătirea și superioritatea lor; indienii, cu spiritul de castă și onoare; italienii, gata să riște zboruri cu elicopterul pentru o pâine românească “de casă”; saudiții, cu cortul de “5 stele” etc. –, ca și descrierile erudite ale diferitor fenomene naturale – Jiilal, Gu, musonul, spargerea valurilor oceanice de faleză, luna enormă din deșert ș.a. – fac lectura deosebit de captivantă. Episodul cu “covorul infometaților” este de-a dreptul tulburător. Alte istorisiri, mai de durată – ca experiența de traducător pentru Generalul german Neumann, sau descrierea vie a experiențelor R&R (Hakuna matata!) – sunt atât de interesante și închegate încât liber ar putea reprezenta fiecare, un roman într-un roman.

    Daca aș fi rugat să rezumez această carte într-o propoziție, aș zice că este o carte despre omenie în condiții adverse. Prin urmare, este și o mărturie implicită – și neintenționată, fiindcă modestia autorului n-ar admite altfel – despre curaj. Fiindcă, după cum a zis odată Hemingway, “courage is grace under pressure”.

    Îți mulțumesc încă o data, Cristian, că mi-ai trimis și mie un exemplar al acestei cărți, din care am învățat multe. Mă simt onorat. Bănuiesc că așa ar trebui să se simtă și colegii tăi de misiune, cu atât mai mult, iar pe deasupra să-ți fie încă și recunoscători, pentru tenacitatea și perseverența cu care ai ținut să așterni pe hârtie și să imortalizezi acele trăiri și experiențe de pionierat. Și instituțiile de resort ale Statului Român ar trebui să-ți fie recunoscătoare pentru această veritabilă operă de memorialistică.

    Cu recunoștință, prietenie și cu urări de bine din Haga,

    Laurențiu HADÎRCĂ

  5. SPECTACOLUL CONDIȚIEI UMANE

    Încă de la începutul cărții lui Cristian Crâmpiță, Kaalay! Kaalay! – Voluntari la Mogadiscio (Editura PIM, Iași, 2015), se evidențiază eclectismul subiectelor abordate, totul pigmentat cu nedisimulata plăcere a povestirii, îmbinând într-o accepțiune neforțată umorul și laturile dramatice ale existenței. Volumul poate fi subsumat și unei paradigme ce are drept fundament transfigurarea, dincolo de Consiliul de Securitate ONU sau misiunea UNOSOM II, fiind valorizată realitatea văzută din diferite unghiuri, dintre care cele mai multe se dovedesc a fi absolut remarcabile. Dată fiind starea de fapt (mai mult decât problematica situație social-politică somaleză), tragismul este consubstanțial multor pagini ale lucrării lui Cristian Crâmpiță. Aceste “sfâșieri” profund flagelante ființial ne revelează acte pe care nu am dori să le experimentăm niciodată. În Jurnalul Anitei Ivănel care, împreună cu Iulia Antal, a furnizat autorului autentice impresii din misiune, găsim pagini ce spun multe despre tragismul condiției umane: “Ne-au sosit 14 răniți prin împușcare: în piept, cap, abdomen, unii dintre ei cu intestinele afară sau cu creierul ieșind prin ureche. Pe tot holul, tărgi cu răniți în așteptare, la rând, la operație. Tot personalul, medici, asistente, infirmiere, a fost antrenat în actul medical. S-au pus perfuzii, transfuzii, se operează continuu… Nu știu ce va fi cu noi. Împușcături în apropiere. Gloanțe au trecut prin pânza de cort și prin placajul camerelor. S-a întărit paza cu soldați nigerieni. În spatele clădirii în care lucrăm s-aud împușcături dese; nu știu cine cu cine se luptă; stau cu casca și vesta antiglonț pe mine”. Cei care au fost acolo poartă o deosebită aură de salvatori, fiind confruntați cu situații riscante din care ies mereu cu fruntea sus. Unul dintre palierele tematice care pot fi asumate de cartea lui Cristian Crâmpiță are și valoarea unui veritabil material documentar. Sunt momente când te poți întreba dacă acest Kaalay! Kaalay! nu este un inedit produs al nebănuitelor miraje proprii “Cornului Africii”. Spre exemplu, iată acest puțin obișnuit peisaj marin, cu anumite antropomorfizări care ne vor captiva: “Dar ce valuri! Fantastice!… Pe reflux stai în apă, până mai jos de genunchi, iar valul acela perfect de cald , viiine ușor, în paaantă și nu perete vertical, să nu-ți arunce cumva stropi în ochișori, te saltă tandru și te depune liiin, vreo zece metri mai spre maaal. E val al Marelui Ocean, dar se retrage, umil printre picioarele tale… Faci iarăși pași în apa mică, valul pricepe și iar te ridică și te plimbă tandru, de câte ori vrei. Îi remarci limpezimea și te minunezi… Încă un val, dar apoi e musai să te duci la prosop, să găsești pe cineva să-i spui ce grozav e, că dacă nu spui, mori…Spui. Nu-nchei ultima frază și dispari, s-o iei de la capăt! Ești la Ocean! Ocean!… O! Ce an! Îți mai dă vreodată Domnul altul, pe o plajă, la Ecuator?” Captivante istorii se conjugă cu realități adeseori terifiante, sincretism care nu are cum să nu suscite interesul cititorilor. Toate acestea accentuează multiplicitatea nuanțelor cărții. Ipostazele surprinse conduc la imaginea unei Somalii cu puternice accente provenind din zone adeseori antagonice, fapt care subliniază o aparte vocație caracteristică lui Cristian Crâmpiță în a surprinde și reda nebănuite detalii.

    OCTAVIAN MIHALCEA

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here