Cine a răspuns chemării din cartea colonelului Cristian I. CRÂMPIȚĂ „Kaalay! Kaalay!“ (Vino!) în varianta …Mangalia a avut numai de câştigat: atmosfera caldă a lansării cărţii, o cetate Callatis mândră de ai lor Ivăneli, armonia lirică în două ipostaze (poeta Emilia Dabu şi baladistul George Şerban), abundenţa de amirali, generali, colonei, profesori, foste campaniste de război, tineri matrozi, bunul gust al gazdelor, totul dublat de bunul gust al bucatelor (mi-am dat seama deabia acum că acea „mare crăpelniţă“ evocată de artişti ar putea proveni de la ciorba de crap) şi indimeticabilul (fac pe nebunul: de neuitatul) gust al acelei ţuici gălbioare dumnezeieşti (ca un brigand, mi-am însuşit, spre oroarea câtorva martori, jumătate de sticlă rămasă, înmulţind fără de voie, dar vinovat cât cuprinde, numărul „pişcotarilor“ de la evenimentele lansărilor de cărţi). A fost o „dublă“ turnată la filmul de război din 1994, clasic intitulată „După 20 de ani“. Eroii cei mai activi au fost mult prea emoţionata doamna Anita Ivănel şi extrem de agitatul (în sensul utilităţii) domn Nicolae Ivănel, în regia jovialităţii autorului (vinovatului principal) al acestei acţiuni: Cristian-Ioan Crâmpiţă. Mai ales pentru ei, evenimentul va fi de neuitat (sentimental, documentar, municipal şi…vai…financiar). Conchid: la Mangalia Ivănelilor n-a avut loc atât o manifestare culturală, cât o…stare culturală.
Vă îmbrăţişează, un profitor ocazional,
Constantin Ardeleanu

Constantin Ardeleanu

La lansarea unei cărţi, critica, îndeobşte, onorează evenimentul cu o cronică de întâmpinare, mai dulce decât îi este obiceiul de a tăia în carne vie, chipurile în numele unei obiectivităţi absolute. Din fericire pentru mine, cartea „Kaalay! Kaalay!“, semnată de Cristian Crâmpiţă, este scutită de acest exerciţiu encomiastic, deoarece este scrisă extrem de bine. În genul ei, Occidentul ar încadra-o la „best seller“, fiind  de maxim interes  într-un anume domeniu vizat. La noi, din cauza cititorului pauper (şi nu e vina lui) şi a show-urilor televizate, încadrate abuziv la „divertisment“, se aplică doar prima parte a calificativului, „best“ (cel, cea mai bună“),  pierzându-se pe drum „care asigură vânzarea“. Îl cunosc pe domnul Cristian-Ioan  Crâmpiţă, autorul „best seller“-ului, de 40 de ani, dar doar din publicaţiile vulturului cruciat al presei militare (abia anul acesta  am făcut cunoştinţă cu el, prin intermediul poetului Liviu Vişan):  colonelul de şenile (pentru minţi mai mult sau mai puţin…senile), militarul care crede că armia are nevoie şi de rigoarea ordinului, dar şi de supleţea gândirii, inginerul poli-tehnic (pentru a nu avea complexe faţă de civili), conducătorul de misiuni internaţioanle (practic anticipând viitoarele operaţiuni ale armatei române integrate în NATO), ziaristul foarte informat, sibianul poliglot, dar mai ales cunoscătorul limbii germane,  pentru care nu-ţi ajunge o viaţă ca să o vorbeşti corect, omul de lume în accepţiunea aristocratică a cuvântului, suplu la data petrecerii evenimentelor somaleze, mai împlinit acum. O mai fi având şi alte calităţi şi calificări, care probabil au fost încadrate la secret militar. Pentru mine, venit din afara arsenalelor şi războaielor asimetrice, el este mai presus de toate un scriitor autentic, cu vână literară şi o ştiinţă surprinzătoare a contrapunctului narativ. Autorul mi-a mărturisit că numele de Crâmpiţă provine de la nodurile de pe spatele covoarelor sibiene, neştiute de privitor, care vede doar covorul etalat în toată splendoarea sa. Aşa şi cu cartea, Cristian-Ioan Crâmpiţă, vestitul colonel CIC, ne prezintă un tablou impecabil estetic, scutindu-ne de a-i cunoaşte neliniştile, eforturile şi ezitările sale atunci când a înnodat…crâmpiţele invizibile. Cu instinct de istoric, colonelul ajuns la maturitate a simţit aproape organic nevoia de a depune mărturie scrisă despre un eveniment important cvasi-necunoscut: participarea Armatei Române în 1994 cu un spital de campanie militar, sub egida ONU, într-unul din punctele belicoase, parcă fără de sfârşit, ale Terrei. Ăsta e blestemul planetei noastre, de a fi un perpetuu „Război şi pace“, în sensul propriu dar şi metaforic. „Kaalay! Kaalay!“ se încadrează stilistic în categoria cărţilor de genul „Dulce ca mierea e glonţul patriei“ al lui Petru Popescu, ca o mângâiere balansând rostirea ordinelor nenegociabile dure, dar e mai presus de acesta, deoarece operează cu realităţi dramatice, nu cu ficţiuni posibile. În afară de faptul că ni se predă o lecţie de geopolitică din cornul Africii, cartea mai are un mesaj esenţial: poţi fi erou al patriei chiar şi fără să mori! Un spital eroic, „rătăcit“ într-un teritoriu unde mereu cel puţin două clanuri tribale se confruntă sângeros, iar lumea civilizată, fără să desluşească rădăcinile conflictului, vrea să-i impună pacea prin bombe, sicrie, medicamente, hrană. Oricâtă imaginaţie ai avea să descrii o confruntare între rivali înarmaţi, doar trăirea evenimentului „pe viu“ îţi poate reda cruzimea unor asemenea fapte iraţionale. De aceea aterizarea colonelului Crâmpiţă dintr-o misiune în Germania hiper civilizată într-alta specifică triburilor, cu doar câteva inserţii de contemporaneitate, a fost ca un salt în trecut, la chemarea unei disperări: Kaalay! Vino! Tensiunea epică a acestei experienţe e comparabilă cu aceea înregistrată în spitalul de campanie. Melomanul sibian va asculta pe Wagner şi pe malul Rhinului, dar mult mai tenebros i se va părea în izbitura Oceanului Indian de la Mogadiscio. CIC s-a dovedit un fin psiholog printre marasmele „insurgenţilor militari şi sanitari“, ceea ce s-a tradus la nivel de infanterie astfel: e un om cu care te poţi înţelege. Ofiţerul  modern vrea să lase urmaşilor întru arme învăţătura  că, chiar dacă geniul strategiei domină o operaţiune, reuşita va fi garantată de unitatea sufletească a unei grupări slujind acelaşi ideal. Şi eu am fost în Arcadia! Adică în Kenya, cu faimoasa capitală Nairobbery, vestită pentru safari şi „să fereşti buzunarele“, refugiul de refacere, alternativ cu Mombasa, pentru o săptămână a eroilor români. Vizitatorul poate fi şocat de abundenţa de verde într-o Africă pe care o considera  deşertică sub toate aspectele, dar va rămâne înmărmurit de frumuseţea localnicelor, la care se adaugă şi amazoanele din Somalia sau Kigali. Păcătoşii de italieni, când au colonizat aceste teritorii, fiind militari slăbuţi (din vremea Imperiului Roman n-au mai nimerit o ţintă) s-au apucat să…metişizeze populaţia locală. Rezultatul? Nişte creole înalte născute exclusiv din ispite. De aceea autorul avertizează pe bărbaţi: dacă veniţi la Mombasa, să nu veniţi singuri! „Am înţeles!“, vor răspunde acei militari conformişti, cu simţul datoriei şi ipocriţi cât cuprinde. Dacă l-ar întreba pe colonelul Crâmpiţă: „Putem veni cu un corp de armată?“ – le-ar fi răspuns ca la Radio Erevan: „Puteţi, dar e preferabil un corp de femeie?!“

Desprinzându-ne de vraja nemaipomenitelor creole, se mai remarcă originalitatea acestui roman, i-aş spune live, prin inserarea a patru jurnale scrise de tot atâtea combatante: Alina Pop, dând impresia că a vrut să vină în Mogadiscio pentru a scăpa de o iubire de acasă, de care se îndoia, şi care i-a confirmat temerea, cu o scriitură poetică demnă de orice îndrăgostit; Luminiţa, care i-a scris ulterior lui Cristian că acolo, în tabără, şi-a trăit toate sentimentele în acelaşi timp, ceea ce nu i s-a mai întâmplat vreodată; Iulia Antal o milităroasă cu un limbaj mai colorat, care revoltată de anumite comportamente, în care mai ales suspiciunea domina cohabitarea sub corturi, şi-a găsit, nervoasă, tesla, dar de unde obiectele loviturilor clasice în caz de disperare?; şi Anita Ivănel. Cel mai consistent este ultimul jurnal, în 20 de episoade, unde se descriu lapidar  nenorocirile răniţilor veniţi la triajul spitalului, reunind parcă toate diagnosticele posibile ale împuşcaţilor, în cele şase luni ale misiunii. Chiar şi miza acelei teleportări înspre iadul somalez capătă o explicaţie simplă din partea Anitei: „De ce această asumare de risc? Neştiinţa realităţii…Încrederea în Dumnezeu şi-n mine. Şi…nevoia de bani“. Somalezii îi simt omenia şi ataşamentul. Dar  şi  aristocraţia, şi-i zic Contessina. Prin acest tsunami de drame în serie e gata să cedeze nervos, dar  alege să plângă nevăzută de nimeni. Anestezista, acest gardian între viaţă şi moarte, apelează, iluzoriu, la sprijinul ei de nădejde: „Doamne, câte poţi pierde-n viaţă: tinereţea, sănătatea, dragostea! Rămâi cu sufletul plin de dorinţe. Vreau să fiu în braţele soţului meu. E greu să fii singur şi-n nesiguranţă“.  Ni-i prezentat patriotismul sub forma lui cea mai frustă: dorul de acasă: „Laur mi-a parfumat scrisoarea şi a ştampilat-o cu lăbuţa motanului nostru birmanez. M-a făcut să zâmbesc şi să mă simt bine“. Triajul expedia în sălile de operaţii destinele pe targă. E nespus de greu în iadul somalez, cum avea să noteze, poetizând, Anita: „Ce greu e greul/ Seamănă cu aşteptarea“. Acelaşi greu e identic cu îndoiala, disperarea , amăgirea în cuvânt, cu tot ce-i rău şi nu poţi defini. Înhămată la greu, ea îmbărbăta, îngrijea şi supravieţuia. Demn de un episod emoţionant din „Kaalay! Kaalay!“, acest foarte reuşit MASH al nostru, gestul băiatului Laur, care la plecare îi va da o cruciuliţă ca talisman: „Mami, să mi-o aduci înapoi!“ Urmat de notaţia atât profund de maternă; „Doamne, cât  îl iubesc de mult“. Şi fiindcă în cartea colonelului Crâmpiţă s-a strecurat şi un crochiu de roman de dragoste, voi citi în încheiere, o însemnare a Anitei Ivănel din 6 August 1994, când vorbise prin radio, de ziua ei, cu soţul şi fiul: „Nicu, dragul meu, militar până-n inimă, câte nu mi-ar fi spus de ziua mea, care-i şi ziua căsătoriei noastre…dar aici totu-i public, şi-l înţeleg. M-am gândit la toţi care m-au ajutat, m-au iubit, mă iubesc, părinţi, fraţi, copil, soţ. Am purtat toate talismanele primite“. Din ariergarda talismanelor, citind jurnalul Anitei, sunt sigur că militarul Nicolae Ivănel s-a simţit o clipă ţarul Ivan cel Groaznic…de Fericit!

Constantin  Ardeleanu