Tabelul lui Ibicini din anul 1902 are un caiet al locuitorilor, cu aceste sate : Aqbaș, Karikula, Hagilar, Ilanlîk, Sarighiol. (cifrele redau 7.000 de turci, 22.000 de tătari, proporția fiind și azi aproape la fel, în ciuda statisticilor!). Termenul „Aqbaș” are următorul sens: aq= alb, pur, luminat, cult; baș =oameni buni. Deducem că acești „locuitori din Aqbaș” erau oameni cultivați. La cei care au dat denumirile localităților din zonă  am simțit două opinii, ei au respectat numele satului părăsit în Crimeea, sau, au menținut numele dat locului de soldații turci poposiți aici!  În anii 1911-1918 satele s-a golit iar, plecările în Turcia fiind cauza, satul Aqbaș suferind aceeași situație. În satele dintre Istanbul și Bursa trăiesc astăzi copiii celor plecați din Aqbaș.Între cele două războaie mondiale România a cunoscut o evoluție economică și socială importantă, această situație „i-a întors” pe mulți tătari din drumul spre Turcia! Tătarii au o paremiologie bogată, precum„dacă ești bogat, mută-te de trei ori”, sau „când nu avem preot, eu sunt preotul, cînd avem preot, devin ajutorul lui” ș.a. Astfel, satul  Aqbaș a rezistat ca un sat eminamente tătar până prin 1944, aici stabilindu-se poporul pe locul fortificațiilor otomane, apoi, muncind, și, la golirea satului, prin plecări spre Turcia, încărcându-se cu alți tătari veniți aici din alte sate golite…

Locuitorii din Aqbaș / azi Albești, erau oameni harnici, credincioși, disciplinați; neuitând Patria Crimeea și-au educat copiii în iubire de patrie, angajați pe calea tradițională. Ei nu încuiau ușile caselor, nu aveau chei la uși. În schimb, circula printre ei o vorbă celebră: „De ce aș încuia? Ce s-ar face vecinul dacă ar avea nevoie de ceva?”Casele erau simple, atât de simple, că le putem numi sărace, aveau două camere dintr-una în alta, ele însuflețind viața satului. După starea stăpânului, camerele creșteau în număr, odată cu creșterea numărului de animale și de tarlale. Ciocoi nu existau în Aqbaș erau doar doi-trei oameni oarecum înstăriți, un hoge, preotul satului, adeseori și învățătorul, el primind salariu de la statul român, dacă absolvise seminarul musulman.  Viața satului se desfășoară conform legilor din totdeauna, în liniște, trăind mirajul nunților tătărești, al lăuziei, al logodnei, sau al circumciziei, daula și clarinetul răsunând și chemând să fie laolaltă satul întreg, uneori amintind cu lacrimi și cu bocet zilele ce au trecut de mult, în imperiu, în statul Oastei de Aur, în Insula cea Verde, în Crimeea… La înmormântări, întregul sat Aqbaș se adună, suferă și plânge împreună în urma mortului purtat pe brațele bărbaților, spre cimitirul, de la marginea de răsărit. Femeile bătrâne, cele care ne-au dăruit inima lor, bunicile noastre, se străduie  să mențină  faima satului, ocrotindu-i istoria: aici trăia nora Șașne, cândva, apoi, bunica Șașne, care adesea îl supăra pe soțul ei, Qurtveli, dăruind unei  jumătăți de sat laptele, iaurtul,  untul, brânza  de vacă, uitând de proprii copii; ne amintim de vecina, tușa Fatmé, cea care pe limba noastră populară se numea „Patmabay”, mama care ani de zile a zguduit satul plângându-și fiii morți la Stalingrad: VUAP RASÎM și VUAP KIAZÎM.

  Deschizând lanțul de dealuri ce se înalță dinspre Mangalia, ocolind pădurea, drumul coboară încet, intră în satul tătar crimeean Aqbaș, se lărgește în fața geamiei construite din piatră albă, bogăția locului, salută tătarii, pașnici locuitori ai satului. Așa era în anul de grație 1913…

Fragment din romanul istoric bilingv al scriitoarei albeștene Güner Akmolla  „QURTVELI  OĞLI  ŞAYP //  ŞAYP, FIUL LUI  QURTVEL