Născut în urmă cu 131 de ani (20 martie, 1886), la cele treizeci de primăveri ale sale, mignonul stihuitor, ce făcea furori în rândul tinerelor sentimentale, avea să cunoască şi experienţa totală a celui dintîi măcel mondial, drept combatant, luat prizonier.
După debutul literar („Balade vesele și triste”), chiar în anul intrării României în Războiul pentru Întregire, volumele sale ulterioare i-au adus, în 1926, Premiul Naţional de Poezie, iar, în 1936, anul morţii, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Luptele din amurgul de vară de pe malul Dunării au constituit tema predilectă a memorialisticii sale, descărcându-şi, astfel, furia şi neputinţa.
“Amintirile din luptele de la Turtucaia” (1918), “În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare”(1920) şi “Pirin-Planina, episoduri tragice şi comice din captivitate” (1936) sunt zguduitoare prin realismul lor, înfrăţindu-i rândurile cu cele ale altui scriitor marcat pe viaţă, Camil Petrescu, ultimul rămas fără auzul uneia dintre urechi, în urma unei explozii ce-l îngropase de viu, după ce fusese deja dat dispărut pe front.
Însă, fiindu-i hărăzit să descreţească frunţile celor ce-l înconjurau cu admiraţie, George Topîrceanu a ştiut să “prefacă” veninul vieţii în lacrimile calde ale hazului de necaz. Apreciat de marele critic şi profesor universitar Constantin Ciopraga, în periplurile sale cu studenţii prin “dulcele târg al Ieşilor”, ca un poet „facil”, dată fiind uşurinţa de a versifica, cel care i-a dat lecţii de poezie chiar fiicei marelui Mihail Sadoveanu (cu care bătea coclaurii, în partide de vânătoare…literară), şi-a îngropat suferinţa umilinţei de pe câmpul de luptă în trupul său plâpând. Aşa se explică şi pierderea altui război, cel cu cancerul hepatic, spre disperarea prietenei sale, Otilia Cazimir, o altă liră plină de sensibilitate.
Şi, totuşi, autorul “rapsodiilor de primăvară şi de toamnă”, al unor fabule celebre, precum şi al prozei umoristice “Minunile Sfântului Sisoe”, a criticat, sub masca ironiei, pe cumularzii de după război, mai ales că alipirea Ardealului şi a altor ţinuturi le oferea, pe tavă, imense averi.
Cum versurile sale sunt încă de actualitate, le redăm mai jos.
„Balada corbilor”

de George Topîrceanu
„Posomorâţi, cu gheara lungă,
Cu pliscuri negre de oţel,
Ne-am înfruptat cât să ne-ajungă
Din prânzul marelui Măcel.
Cu patrioţii la paradă,
Amestecaţi printre eroi,
De-a valma coborâm în stradă, —
Dar nu ne ducem la război!

Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorşi spre bolta cruntă
Cei logodiţi cu veşnicia
Sub ploaia rece şi măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcînd mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!

Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — şi sătui,
În cuiburi calde şi ferite
Ne-mperechem şi scoatem pui
Ce s-or hrăni ca şi părinţii
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioşi ai suferinţii,
Noi nu ne ducem la război!
Alteţă, zvonul creşte iarăşi,
Adună-ţi ceata de eroi…
Cu moartea suntem buni tovarăşi,
Dar nu ne ducem la război!”

Emil-Corneliu Ninu