Adina Lozinski

Când eram copii nu înţelegeam cum este posibil ca un om necunoscut să aibă un monument închinat lui: „Monumentul eroului necunoscut”. La şcoală sau în excursiile tematice ni se relatau şi ni se explicau evenimente din istoria zbuciumată a României şi chiar dacă am aflat că pe front au murit milioane de oameni neidentificaţi, tot era ceva apăsător şi sumbru, inaccesibil.
Într-o zi mohorâtă, pictată în culori închise, cerul parcă stă să cadă pe mine. Nu ştiu de ce îmi vine în minte momentul când am intrat într-un muzeu de istorie. Cred că nu eram singura care se întreba dacă eforturile omului de a supune materia, piatra, lemnul, fierul, de a cuceri pământul şi cosmosul, microuniversul, genetica, performanţele din informatică, toate acestea au oare vreun sens atâta timp cât el, omul nu a fost în stare să se cucerească pe sine, să se autocunoască, să-şi învingă egoismul, răutatea şi cruzimea, să-şi stăpânească pornirile de răzbunare, înverşunarea în a distruge, a nimici, a umili. Din cauza urii dintre semeni extrem de mulţi oameni au pierit.

Bunica mea îmi povestea că la Monumentul Eroului Necunoscut în anii de după război, fie primul, fie al doilea război mondial, puteau fi văzute bileţele, batistuţe, chei, lăcăţele, poze şi tot soiul de lucruri spre amintirea celor căzuţi la datorie.

Un astfel de bileţel, o simplă bucată de hârtie care părea a face parte din cu totul altă lume faţă de obiectele expuse într-un muzeu de istorie, mi-a atras atenţia cândva. Pe hârtia îngălbenită, cu litere tremurânde ca o ceară topită de lumânare scria: „Scumpul meu Ionel, mă gândesc tot timpul la tine. Vin mereu aici. Te port în suflet în fiecare clipă. Ilenuţa”. Cum ajunsese un asemenea bilet de la Monumentul Eroului Necunoscut în vitrina unui oarecare muzeu de istorie, lângă obiecte seci, lipsite de viaţă, este greu de înţeles. Sinceră să fiu, acum nu-mi dau seama dacă am văzut într-adevăr un asemenea bilet, sau poate doar mi-am imaginat. Cert este că îmi răsar în minte obsesiv unele întrebări cum ar fi: Cine sunt Ionel şi Ilenuţa? Unde au locuit? Ce au făcut în viaţa lor? Câţi ani aveau? Erau căsătoriţi, sau doreau să-şi unească destinele? Nu vom şti niciodată. În schimb există ceva care străbate cu o forţă inimaginabilă orice barieră. Ştim un singur lucru: că se iubeau. Deşi Ionel nu se mai află printre noi, Ilenuţa continuă cu îndârjire să vină şi să-i vorbească, să-i scrie, să-l caute, să-l păstreze în viaţă chiar şi aşa, în gând. Se spune că omul este viu atâta timp cât este iubit şi doar uitarea pecetluieşte moartea. Numai când încetăm să-i mai pomenim pe cei dragi ei mor cu adevărat.
Bunica mea Olimpia Savin, din partea mamei, îşi pierduse de timpuriu mai toate rudele. Tatăl Constantin, care era C.F.R.-ist la 56 de ani, mama Victoria la 44 ani, un frate aviator la 31 ani, un alt frate strungar la 21 ani, aşa că în fiecare duminică mergea la cimitir să îngrijească mormintele. Uneori mă lua şi pe mine. Eu ţopăiam ca o vrăbiuţă, iar bunica, zâmbind îmi spunea:
-Nu călca pe morminte. E păcat. Acolo sunt cei care îşi dorm somnul de veci.
Pe atunci mormintele erau cu multă verdeaţă şi cu spaţii între ele. Acum cimitirul arată total diferit. Predomină cavourile din beton şi nu mai este spaţiu între morminte, sunt unele lângă altele, iar copacii umbroşi s-au rărit tot mai mult.
-Bunico, uite zmeură pe mormântul acela.
-Las-o acolo. Să nu mănânci. Este a morţilor.
Respectul faţă de cei duşi ne era impus şi în familie, dar şi la şcoală. Ţin minte că atunci când eram în clasa a III-a urma să fiu primită în Organizaţia de Pionieri. Mi-a fost înmânată o cărticică numită „Statutul membrului din Organizaţia de Pionieri a Republicii Populare Române”şi am fost nevoită să învăţ pederost toate capitolele şi aliniatele. Mă simţeam responsabilă şi pregătită de a face acest pas important în ierarhia socială a vremii. În prezenţa comandantului de Unitate – elev în clasa a VIII-a, a unor cadre didactice, a comandantului de detaşament şi desigur a colegilor mei de clasă s-a desfăşurat o şedinţă. Împreună cu alţi copii care urmau să fie primiţi în rândurile acestei organizaţii mă aflam în faţa clasei. Ni s-au adresat şi întrebări legate de situaţia noastră şcolară, dar majoritatea erau din statut. Într-o atmosferă tovărăşească am fost felicitaţi şi ne-am îndulcit cu bomboane. Primirea efectivă a noilor membri se făcea într-un cadru festiv.
Locul cel mai potrivit considerat de autorităţi era Cimitirul Eroilor. Existau pe vremea aceea, în anii 60, în oraşul copilăriei mele două cimitire cu eroi. Unul era Cimitirul Eroilor din primul război mondial. Crucile stăteau încă drepte după 40 de ani de la tragicele evenimente. Încă se mai puteau zări pe alocuri nume. Pe multe dintre cruci era scris un cuvânt foarte ciudat şi neînţeles pentru un copil de numai 9 ani: „NECUNOSCUT”. Efectiv nu puteam să pricep cum poate exista o cruce, un mormânt şi să nu se ştie nimic despre acel om. Primirea noastră în Organizaţia de Pionieri a avut loc în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial. Trecuseră 20 de ani de la război, dar se putea observa că toate crucile erau mai noi, iar mormintele erau îngrijite. Pe lângă persoanele din administraţia cimitirului care se ocupau de morminte, încă mai trăiau rude ale celor înmormântaţi acolo. Încă mai puteai vedea câte o femeie în vârstă, uscată de plâns, cu flori şi stropitoare în mâini, aplecându-se pios. Cel mai impresionant era faptul că acolo, în Cimitirul Eroilor din al doilea război mondial erau îngropaţi atât soldaţi, cât şi ofiţeri, atât români –cei mai mulţi- dar şi nemţi, ruşi, câţiva cehi şi chiar un francez. În afară de aceste morminte, la margine era o groapă comună unde se spunea că se aflau peste 200 de morţi neidentificaţi. La intrarea în Cimitirul Eroilor era o platformă de piatră care putea fi utilizată drept scenă.
Fanfara armatei îşi acorda instrumentele. Noi, copiii ţineam strâns în mâini buchete cu flori. Eu eram îmbrăcată în uniforma de pionier care era compusă din bluză albă cu epoleţi şi fustă plisată din tergal bleumarin. Aveam pantofi noi de lac cu baretă şi nişte ciorapi albi treisferturi care îmi tot cădeau până la exasperare. Părul creţ îmi era chinuit în două codiţe împletite, mai subţiri decât coada pisicii. Şi…colac peste pupăză, cum se spune, trebuia să recit la microfon o poezie patriotică. Părinţi, bunici, profesori, un public pestriţ care cuprindea şi trecători de moment, toţi aşteptau evenimentul. În vacarmul acesta eu auzeam un singur lucru: ciocănitoarea, doctorul pădurii. Ciocănitoarea duruia cu ciocul ei puternic în coaja unui copac de lângă mine. Când a venit rândul meu la microfon îmi stăruia în minte doar coloritul superb al penajului cu roşu, negru şi alb al ciocănitoarei. Ceea ce ar fi trebuit să spun, îmi dispăruse complet din minte. Mă simţeam uşoară ca o pană, iar sângele începuse să se urce în obraji. Printre zecile de persoane prezente am descoperit dintr-odată ochii mamei. După ce stătuse toată noaptea să-mi scrie pe o coală de carton Angajamentul Pionierului şi să deseneze frumos un cap de băiat şi unul de fetiţă, mama aranjase în celofan totul ca să îmbrace într-o notă festivă documentul. Nu existau atunci folii de plastic. Deşi obosită, mama încă mai avea puterea să-mi zâmbească şi să mă încurajeze din priviri. În acel moment doamna mea învăţătoare, salvând situaţia, m-a întrebat la microfon care este deviza pionierului, iar eu, trezindu-mă din starea de visare, am răspuns mai spontan ca niciodată: „Tot înainte!”
-Bravo!
Apoi mi-a pus la gât cravata roşie de pionier, vârând colţurile într-un inel de plastic. Aceasta era o inovaţie, nu se mai făcea nod la cravată, ci se folosea inelul de plastic.
-Copii, -spuse doamna învăţătoare. Eroii nu mor niciodată. Jertfa lor ne ajută pe noi să trăim astăzi. Mergeţi şi puneţi florile la morminte.
Fanfara intona solemn imnul ţării:
„Te slăvim, Românie, pământ părintesc
Mândre plaiuri sub cerul tău paşnic rodesc
E zdrobit al trecutului jug blestemat
Nu zadarnic străbunii eroi au luptat
Astăzi noi împlinim visul lor minunat”
(Versuri Eugen Frunză şi Dan Deşliu, muzica Matei Socor)
A urmat cunoscutul marş funebru al lui Frederic Chopin şi cântece patriotice. Corul şcolii din care făceam parte şi eu a interpretat „Eroi au fost, eroi sunt încă” şi alte piese.
Sunt amintiri adânc săpate în sufletul meu. Anii trec, dar uitarea nu ar trebui lăsată să se aştearnă peste filele scrise cu sânge în istoria neamului nostru. Gândindu-mă în urmă acum, după o carieră didactică de 37 ani, îmi dau seama cu părere de rău că în cadrul orelor de dirigenţie, sau cu alte ocazii apărute, ar fi trebuit să insist mai mult asupra educării tinerelor generaţii în spiritul patriotismului şi al preţuirii eroilor noştri. Da. Ar fi trebuit să alocăm mai multă atenţie acestui subiect. Copiii de atunci sunt acum părinţi la rândul lor şi poate că nu este târziu să ne aplecăm asupra jertfelor din timpul războiului. Numeroasele bătălii care s-au dus au fost de fapt rezultatul luptei dintre ambiţiile şi orgoliile unor căpetenii iresponsabile, care nu s-au gândit nici o clipă la consecinţe. Milioanele de morţi, cei mai mulţi foarte tineri, în floarea vârstei, au intrat în pământ prea devreme, lăsând în urma lor familii îndurerate şi pe veci neconsolate.
Răsfoind filele din istorie aflăm că odată Basarabia eliberată, opoziţia din România reprezentată de Iuliu Maniu s-a declarat împotriva înaintării armatei române dincolo de Nistru. În scrisoarea adresată de Iuliu Maniu generalului Ion Antonescu, el felicita armata română pentru eliberarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, considerând că o înaintare dincolo de Nistru însemna agresiune, ceea ce nu caracterizează nicicum poporul român. La data de 27 iulie 1941 Hitler îi cere lui Antonescu să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii, în acel moment istoric a apărut întrebarea dacă să se meargă doar până la Nistru, sau până la aşa zisa victorie finală. Iuliu Maniu declara că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Dar nimeni şi nimic nu a mai stat în calea hotărârii lui Antonescu. Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin şi indicaţii tactice germane, pentru cucerirea Odesei a fost declanşată la 3 august 1941, când al patrulea corp de armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul între Tighina şi Dubăsari, flancat de al cincilea corp, format din divizia a 15-a de infanterie, brigada întâia de cavalerie şi divizia întâia blindată, conform planurilor de luptă elaborate de autoproclamatul mareşal Ion Antonescu personal, prin ordinul operativ Nr.31 al Marelui Stat Major, emis la data de 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa “din mers”. Realitatea de pe front însă nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprită, oraşul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.
Şi acum, lăsând la o parte pentru moment datele din istorie, să încercăm să facem lumină prin negura timpului, strecurându-ne înapoi în prima jumătate a secolului XX.
Străbunicul meu din partea mamei, Gheorghe Morăraşu, era factor poştal şi atunci când s-a căsătorit cu Paraschiva-Pachiţa Savin, aceasta fiind fiică de preot, numele de familie al tinerilor căsătoriţi a fost dat nu de soţ- Morăraşu, aşa cum era firesc, ci de soţie-Savin. Pe atunci se considera o ruşine ca un simplu lucrător poştal sărac să se însoare cu o fată de preot şi legea nescrisă care exista în acele vremuri s-a aplicat cu stricteţe şi în cazul lor. Ei au avut în total şase 
copii, mai întâi trei băieţi şi apoi trei fete. După ce primul născut Georgel (1896-1899) a murit la vârsta de numai trei ani, a urmat Dimitrie (1900-1981), care a fost bunicul meu şi Ionel (1902-1941) la care ne oprim pentru a găsi răspunsuri la unele întrebări.

Ionel Savin

Ionel Savin, născut în 1902, absolvent al Liceului Militar Năsăud devine ofiţer de cavalerie. În albumul familiei Savin se află fotografii devenite documente istorice. Nu se mai ştie acum ce a făcut tânărul căpitan în anii aceia. Sigur este însă faptul că în 1938, împotriva dorinţei mamei Pachiţa, se căsătoreşte cu o fată numită Ileana Seceleanu, care era din comuna Sălătruc, aproape de Dărmăneşti-Tg. Ocna. Chiar dacă soacra mare Pachiţa Savin şi Alexandrina- una dintre fiicele sale erau împotriva acestei căsătorii, nunta a avut totuşi loc acasă la mireasă şi în fotografia rămasă până astăzi se poate observa că au fost prezenţi părinţii mirelui – Gheorghe Savin (71 ani) şi Pachiţa Savin (61 ani), fratele mirelui Dimitrie Savin (38 ani- bunicul meu mai târziu), cu soţia Olimpia (40 ani-bunica mea), fiica lor Mimy (11 ani- mama mea), Alexandrina-sora mirelui(28 ani), însoţită de locotenentul infanterist Iulian Şancu-soţ. Au fost cu toţii în comuna Sălătruc la nuntă, demonstrând că sunt uniţi la evenimentele importante.
Pe data de 21 iunie 1941 când izbucneşte războiul, Ionel Savin – căpitan de cavalerie şi cumnatul său Iulian Şancu – locotenent de infanterie pleacă pe front. De bună seamă că şi lor şi celorlalţi care îi însoţeau entuziasmul tinereţii le dădea încredere şi le consolida convingerea că vor trece cu bine peste acele momente ale vieţii şi se vor întoarce acasă.
La sfârşitul lunii august, după numai două luni şi ceva de la începerea celui de-al doilea război mondial, mai exact pe data de 28 august 1941, într-o luptă care s-a dat la Dalnic (localitate denumită de germani Guldendorf) lângă Odesa, raionul Ovidiopol, tânărul căpitan Ionel Savin se jertfeşte. Nu se ştie dacă a fost rănit şi s-a chinuit, sau dacă moartea i-a survenit rapid. Nu se ştie nici cât o fi zăcut acolo în câmp. Urma să împlinească 39 de ani în octombrie, dar nu a mai apucat. Cei apropiaţi din familie, aflând despre acest tragic eveniment dintr-o scrisoare, au reuşit abia după un an să se deplaseze la Dalnic- Odesa. Oamenii din sat, ospitalieri şi prietenoşi i-au ajutat să găsească mormântul eroului Ionel Savin. Autorizaţia pentru dezgropare şi aducerea rămăşiţelor pământeşti în ţară trebuia contrasemnată la marele Stat Major de la Odesa. Ajunşi la faţa locului, Dimitrie şi Olimpia Savin- respectiv fratele mai mare şi cumnata (bunicii mei mai târziu) au aflat că o bombă căzuse pe casa în care erau ofiţerii de la Marele Stat Major, zdrobindu-i pe toţi încât i-au adunat cu lopata şi i-au înmormântat. Astfel pentru eroul Ionel Savin s-a făcut la mormânt doar un parastas şi a fost lăsat acolo definitiv.


Se pare că soţia lui Ionel, tânăra Ilenuţa, l-a iubit foarte mult, din moment ce nu s-a recăsătorit niciodată şi nu a avut copii, trăind singură până în 1988.
Căpitanul Ionel Savin, un bărbat înalt şi semeţ ca un brad, după cum se poate observa în fotografie, un tânăr cu ochii de un albastru deschis, aproape cenuşiu, ca şi toţi ceilalţi din neamul lor, a avut o viaţă scurtă ca o trecere tăcută de umbre şi lumini. Privind cu atenţie fotografia se poate chiar afirma fără exagerare că trăsăturile fizice deosebite ale sale ar putea reflecta un caracter la fel de frumos.
La fel ca şi Ionel Savin, înmormântat la Dalnic- Odesa, cumnatul acestuia tânărul locotenent ardelean Iulian Şancu, întors de pe front în octombrie acelaşi an 1941, foarte bolnav, s-a stins acasă în braţele soţiei Alexandrina, după numai două săptămâni. Pe lângă o infecţie digestivă era şi răcit la plămâni, aşa că nu a rezistat. Avea doar 31 de ani. Oare acesta nu este tot un erou? O altă victimă a războiului? Un om care s-a sacrificat pe arena nebuniilor generate de conflagraţia mondială, lăsând în urma sa părinţii şi fraţii neconsolaţi, precum şi o soţie văduvă şi fără copii la numai 30 de ani.
Pe 3 septembrie 1941 generalul Ciupercă din grupul de generali care considerau că armata română nu ar fi trebuit să treacă Nistrul şi să invadeze teritorii aflate în afara graniţei României trimitea un memoriu lui Antonescu în care raporta despre condiţiile precare ale diviziilor din prima linie extenuate după o lună de ofensivă permanentă, despre moralul scăzut al soldaţilor din cauza luptelor pe pământ străin şi despre planurile de atac inadecvate condiţiilor de pe teren. Ciupercă mai raporta că aproape toate diviziile din primul eşalon se găsesc la limita posibilităţilor ofensive şi propunea un plan de luptă alternativ. Antonescu şi şeful marelui Stat Major generalul Alexandru Ioaniţiu au respins memoriul. Comandantul frontului şi al ofensivei împotriva Odesei, mareşalul Antonescu nu numai că nu s-a oprit, dar a concentrat tot mai multe trupe, inclusiv unităţi de aviaţie intitulate Gruparea Aeriană de Luptă şi unităţi de marină- vasele torpiloare „Viscolul”, „Vijelia” şi submarinul „Delfinul”.
În timp ce zeci de mii de soldaţi români mureau, Antonescu era decorat de germani cu „Crucea de Fier” în rang de cavaler.
În cele două asalturi asupra Odesei făcute conform planurilor lui Antonescu armata a patra a suferit pierderi mari de 58.855 de militari, din care 11.046 morţi, 42.331 răniţi şi 5.478 dispăruţi.
Este bine ca tinerele generaţii să ştie că în anii regimului Antonescu ţara noastră a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, produse alimentare şi industriale, materiale textile şi de construcţii, iar sacrificiile umane înregistrate de România numai în anul 1941 se ridică la 130.000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi, aceste cifre umflându-se considerabil până la încheierea războiului.
Suntem urmaşii eroilor, nu neapărat ai eroilor din familie, ci ai tuturor celor care s-au jertfit şi nu trebuie să-i uităm.
Fără să mă gândesc la un erou anume, fie din familia mea, sau din oricare familie cu pierderi umane cauzate de război am scris „Ruga strămoşilor noştri”, poem inclus în antologia “România din suflet -90 de poeţi celebrează 90 de ani de la Marea Unire”, Editura Boldaş, Constanţa, 2008, pagina 85:
Ne-am stins printre străini departe
De strajă stând cu arma-n mână
Ne-am prăbuşit loviţi de moarte
Sub negre valuri de ţărână
Şi cum nici cruce n-om fi având
La capul nostru dragi urmaşi,
În amintiri, măcar în gând
Păstraţi-ne din când în când!
După toate cele întâmplate, după rănile războiului, ce rămâne în afară de un petic de hârtie dintr-un oarecare muzeu de istorie, un bileţel pe care scrie: „ Te port în suflet”?