Nu vom vorbi acum despre poeziile în care Luceafărul a evocat apele bătrânului Pont Euxin. Vom rememora doar crâmpeie din impresiile sale, luate la faţa locului, în timpul singurei sale şederi la Constanţa. La numai patru ani de la terminarea Războiului de Independenţă şi de la alipirea Dobrogei la România, în iunie 1882, Mihai Eminescu vine la Constanţa pentru zece zile, “să facă băi de mare”, aşa cum îi recomandase medicul, pentru a-şi trata sănătatea sa din ce în ce mai precară.

Despre Dobrogea scrisese înainte, însă fără să o vadă vreodată dar şi-o imaginase (şi avusese dreptate) asemenea unui “Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare”.

După o călătorie obositoare de aproape două zile, ajunge şi se cazează la Hotel DAngleterre (astăzi pe acest loc – actualul Intim, fost Hotel Regina) iar pe 16 iunie îi scria iubitei sale Veronica Micle: “O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururi mişcate… n-am văzut-o în toate feţele ei, căci e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeea… când luna e deasupra apei ea aruncă un plein de lucire slabă care pluteşte pe o parte… Restul rămâne în întuneric şi noaptea, marea îşi merită numele ei de Neagră… Sunt într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării pe care aş vrea să plutesc cu tine”.

Eminescu s-a îndrăgostit de Marea Neagră şi a evocat-o mereu în poeziile scrise. Din păcate, nu a mai revenit niciodată la ţărmul ei, trecând în nefiinţă şapte ani mai târziu. Însă cine ştie, poate că Luceafărul veghează acum, de undeva de sus, apele întunecate ale Pontului care i-a fermecat sufletul.

Sursa: povestilemariinegre.ro
sursă foto – wikipedia.org