V. Voiculescu                                    George Serban

Un „veșnic tânăr artist”, George Șerban, cantautor, strălucit actor amator, prozator și, în ultimul timp, pictor de o delicatețe deosebită a penelului, își pregătește o nouă apariție editorială, „Argila de Mangalia”, după debutul cu „Argila de Limanu” și volumele de proză, intitulate sugestiv „Secvențe”, cu caracter memorialistic.
Încredințându-mi volumul amintit, spre grabnică și dichisită vânare și corijare a unor inerente scăpări lingvistice, am înțeles, cu multa plăcere a lecturii, că este destinat unor cititori ce vor afla suficiente sfaturi spre a se lecui ușor, fără cheltuielile, uneori, imposibile pentru pungile atât de ușurate ale vremurilor noastre.
Acest prețios prieten mi-a vorbit despre „clipa milostivă” (O. Goga) a contactului cu o cărticică a unui V. Voiculescu, găsită, fără coperți, prin podul casei, și, atunci, m-am simțit obligat să vin cu niște lămuriri necesare.
„Bag samă” că trebuie să fi fost „Călăuza farmaciei căminului, cu leacuri de întâiul ajutor” (1934) sau „Toate leacurile la îndemână” (1935).
Așadar, „o carte de căpătâi” pentru o altă carte. Un salt în timp, uriaș de pete 80 de ani. Cu un ADN aflat la unul din marii poeți ce ne-a vizitat orășelul, cândva loc de atracție pentru turiștii sezonieri, deveniți credincioși pelerini estivali ai urbei noastre, între cele două măceluri mondiale. („În cimitirul turcesc din Mangalia” este, îndeobște, o poezie cunoscută cititorilor din străvechea noastră cetate pontică, cu existența sa multimilenară.)
M-am simțit obligat, firește, să fac vreo câteva adăosături, în legătură cu un scriitor ale cărui începuturi de practicant al medicinii au fost legate, printre alte locuri, și de Oltenia.
Și iată ce trebuie reținut, cred eu, adept credincios al slujirii LOGOSULUI.
În luna noiembrie, pe 27, s-a sărbătorit ziua de naștere a unui martir al neamului nostru, trecut prin beciurile „obsedantului deceniu” al prigoanei împotriva înaltei intelectualității autohtone, VASILE VOICULESCU.
Este cunoscut, îndeobște, ca un mare poet tradiționalist interbelic, cu debut în același, 1916, ca al celui bacovian („Poezii”-1916, „Din țara zimbrilor” – poezii de război, 1918, „Pârgă” -1921, „Poeme cu îngeri”-1927, „La pragul minunii”-1934, „Destin” -1933, „Urcuș”-1937, „Întrezăriri”-1939, „Duhul pământului”-1943, „Poezii”, editie definitivă-1944, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”-1964), prozator (povestitor: și romancier: „Zahei Orbul”), dar și ca dramaturg („Pribeaga”, „Fata ursului”, „La pragul luminii”, „Umbra”, „Demiurgul”, scenarii radiofonice etc.).
Dar a vorbi despre Vasile Voiculescu nu se poate face decât la modul, conștientizat, al insuficienței detaliilor.
De fiecare dată, ceva neașteptat te surprinde, reproșându-ți, ție sau docților cercetători ai operei sale, graba de a nu te fi aplecat cum trebuie asupra întinsului operei sale.
Puțini dascăli de Limba și Literatura Română evidențiază aspectul profesional al vieții sale, acela de doctor uman.
Că a fost un desăvârșit adept al jurământului lui Hipocrate ne-o demonstrează întreaga sa carieră, culminând cu cea de … medic regal. Măsura responsabilității sale, ca răspânditor al culturii în rândul maselor, îl constituie faptul că, deseori, între cele două războaie mondiale, își transmitea, prin intermediul undelor, la radio, prețioasele sale sfaturi.
Probabil (har dumnezeiesc !) s-a simțit obligat să vindece, precum Iisus, și mulțimea ce-l aprecia deja ca pe un sfânt, prin sfaturile și leacurile culese nu numai din greoaiele tratate de medicină, ci și din medicina populară, empirică, pe care unii „lecuitori” ai satelor o dețineau, din moși-strămoși. (Îmi aduc aminte că bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească!, a moșit cam jumătate din viețuitorii localității Satu-Nou, pendinte de Căprenii Gorjului. Acea așezare învecinată cu Vladimirii marelui martir Tudor Vladimirescu, dar și cu Hurezanii în care a profesat debutantul în ale vindecării omului, buzoianul Vasile Voiculescu. Semianalfabetă, „mama Lena”, cum i se spunea în sat, știa, însă, harurile fiecărei plante, culegându-le cu multă grijă, aproape sacră, precum o preoteasă, adevărată „presviteră Olimpiadă”, cum ar fi numit-o marele Ceahlău al eposului, Mihail Sadoveanu. Și din toate dădea finelor și finilor loviți de aripa suferinței. Într-o seară, copil încă neșcolit, mă uitam, cu ochii larg deschiși, cum în mijlocul camerei, într-un cazan de aramă, cum se mai găseau, cândva, prin satele oltenești, o altă rubedenie, tot femeie, o „la” cu zeama unor plante, din cap până în picioare, fiind protejată privirilor mele iscoditoare de o pătură, ținută de jur-împrejur.)
Experiența frontului i-a fost, de asemenea, de folos maturului Vasile Voiculescu, intervenind, în condițiile grele ale lipsei medicamentelor, ca ultimă speranță a răniților, a căror suferință ne-o exprimă, cu atâta măiestrie, una din doinele de jale ale Primul Război Mondial, culese de către institutorii constănțeni:
„Foaie verde bob năut,
Trece trenul bubuind,
Vagoanele păcănind,
Răniţii în el gemând.
Foaie verde baraboi,
Plângeţi voi plângem şi noi,
Că ne-a rănit la război,
Că ne-a rănit la război…”
Reprezentant de frunte al unuia dintre marile curente ale literaturii interbelice, a ridicat arta cuvântului pe culmi amețitoare, filonul mitic al povestirilor sau încifrarea hiperintelectuală a mesajului liric apropiindu-l de alte nume ale poeziei noastre, precum poetul filozof Lucian Blaga sau Ion Pillat.
În semn de omagiu, prietenul său Ion Minulescu, tardiv poet simbolist, i-a dedicat o creație, în care glorifica intervenția lecuitoare a naturii, prin sosirea atât de așteptată și salutată de săteni a Primăverii, „doctorița fără plată”.
Iat-o, reprodusă mai jos.

„Primăvară rurală”
(Doctorului Vasile Voiculescu)

de Ion Minulescu

„Primăvara, fată mare,
A sosit în sat la noi,
Ca un cântec de cimpoi.
Într-o zi de sărbătoare
A picat azi-dimineață
Și, abia intrată-n sat,
Satul tot s-a deșteptat
În parfum de izmă creață!
Primăvara, fată mare,
Vine-n fiecare an
În pantofi de magheran,
Dăruiți de Sfântul Soare
Și de-ndată ce-și arată
Fecioria-mprospătată,
Toți în jurul ei fac roată!
Toți copiii
Și bătrânii
Își umflă, la fel, plămânii
Și-și fac cruce de-așa fată –
Doctoriță fără plată.
Îi deschid ferestrele
Să le-alunge boalele
Și dihonia din case,
O ridică-n osanale
Ca pe-o scară de mătase,
Până-n ceru-al șaptelea
Și-apoi
O pornesc cu ea
Pe șosea,
Până la fântână-n vale,
Ca s-o spele pe picioare,
Fiindcă-n fiecare an
Când sosește-n sat la noi,
În pantofi de magheran –
Primăvara, fată mare,
Toată-i plină de noroi!”

de Emil-Corneliu Ninu