Lilianei Gabriela Baltă

Dizabilitatea nu este despre vinovăţia cuiva. Este despre biencuvântarea de a fi părintele unui copil care a venit în viaţa fiecărei familii pentru a-i ajuta să înveţe taina iubirilor fără sfârşit.

Dizabilitatea este despre a rămâne, nu despre a pleca. Şi-aş mai spune multe, dar vă las cu gândurile Lilianei Gabriela Baltă, o mămică de copil pentru care viaţa nu e despre ură, invidie ori nepăsare. Ci despre războaie câştigate după ce pierzi luptele cu tine însuţi şi îţi dai seama că numai Dumnezeu este răspunsul tuturor întrebărilor noastre.

Am stat de vorbă cu Liliana pentru că #NuEştiSingurPeLume susţine mămicile cărora li se reproşează că poartă vina diagnosticului copilului lor. Nu, nu este adevărat, şi campania vulnerabilităţii şi-a luat angajamentul să o dovedească.

Mulţumim, mămică frumoasă, pentru dragostea şi dedicarea ta, şi pentru susţinerea cu care ne onorezi!

Mama nu este vinovată pentru diagnosticul copilului ei

Ce se întâmplă cu o mamă pe care soțul o învinuieşte pentru că a născut un copil cu diagnostic, sau că din vina ei copilul „a ajuns autist”?

L: Într-o primă fază apare furia, discuţii, certuri interminabile, ca mai apoi să se instaleze ( fără a-şi da seama cum şi când) o stare de frustrare şi să apară îndoieli care în final destabilizează mămica emoţional, cu repercursiuni chiar pe fizic.

Femeia se depărtează încet, încet de bărbatul în care a sperat să găsească sprijin, care speră să-i fie bulă de oxygen, capabilă s-o ţină încă în lumină. Iubirea dispare, lăsând locul indiferenţei.

Ce crezi că simte tatăl în momentul aflării diagnosticului copilului?

L: De multe ori tatăl este incapabil să înţeleagă complexitatea situaţiei, preferă să fugă, să se refugieze în diverse ( hobby-uri să zicem). Are nevoie de timp pentru a accepta, ceva mai mult decât mama. În anumite situaţii cred că este vorba despre o modalitate de autoprotecţie, tatăl fiind depăşit de întorsătura pe care viaţa cuplului o va lua inevitabil.

Cred că şi tatăl traieşte (undeva în el) propria traumă. Cu cât avalanşa de reproşuri şi învinuiri la adresa soţiei este mai mare, cu atât frustrarea lui personală este mai mare. Tatăl poate fi incapabil să accepte o viaţă nouă alaturi de un copil cu autism, diferită de cea trăită până atunci, cu multe schimbări, cu multe suişuri şi coborâşuri…alta. Intoleranţa la schimbare este foarte mare în cazul lor, al taţilor.

  De ce crezi că rămâne mama unui copil cu dizabilitate alături de un soț abuziv?

L: De ce ar rămâne mama lângă un soţ abuziv? Din multe motive. Unele doar scuze. Altele reale. În primul rând este vorba despre dependenţa materială. Mama unui copil cu autism este nevoită să renunţe la job, deseori, pentru a se dedica copilaşului şi atunci tatăl devine unicul susţinător al familiei. Lucru care-l face şi mai tiran.

Dupa aceea, mama consideră că puiul are nevoie alături de ambii părinţii, neînţelegând că conflictele afectează psihicul şi comportamentul copilaşului. Alteori mama este influenţată de considerente sociale (ce vor spune rudele, vecinii, prietenii??), ori religioare (biserica se pronunţă împotriva divorţului, crede ea!).

Dar deseori, şi asta mi se pare cel mai grav, mama este la rândul ei dependentă emoţional de tatăl abuziv. Şi aici nu mai este vorba despre protejarea copilului (care devine scuză) este vorba despre propriile angoase. Mama este oricum speriată, îngrijorată, copleşită, iar o ruptură ar fi peste puterile ei în acel moment.

Citeste mai mult pe monicaberceanu.ro