ACESTA ESTE RĂZBOIUL, TREABĂ ANIMALICĂ,  NU MAI ESTE TREABĂ UMANĂ!” – un interviu realizat de Emil-Corneliu Ninu cu sculptorul Gheorghe Aldea

Motto: „Sculptura sa, cioplită în piatră, a cultivat un anarhism de inspirație populară. A publicat studii dedicate sculpturii țărănești.” ( Ioana Vlasiu )

gheorghe-aldeaSă stai de vorbă artistul Gheorghe Aldea, dr. în arte plastice, este o rară plăcere, pe care puțini și-o îngăduie, fie din cauza retragerii d-sale într-un adevărat și voluntar „tour d-ivoir”, fie din cauză că mulți nu l-au cunoscut încă.
Lucrările din domeniul artelor plastice (coautor la tratatul „Arta populară românească”, cu două capitole, „Sculptura” și „Forme plastice”, edtura Academiei RSR, Buc., 1969, apoi „Sculptura țărănească în piatră”, editura „Meridiane, București, 1976”, „Sculptura populară românească”, București, 1996) rămân de referință în acest domeniu, lucru demonstrat și de studiile unor autori, care-i consacră spațiul cuvenit (-Octavian Barbosa, „Dicționarul artiștilor români contemporani”, editura „Meridiane”, București, 1976,-Florica Cruceru, „Artiști dobrogeni. Un dicționar și mai mult decât atât”, editura „Muntenia”, Constanța, 2006, -Fundația Culturală META, „Un secol de sculptură românească. Dicționar A-D”, Colecția SINTEZE, Editura META, 2001, – Ioana Vlasiu (coord.), „Dicţionarul Sculptorilor din România. Secolele XIX – XX”, vol.I, Lit. A-G, Editura Academiei Române, București, 2011).
La această venerabilă vârstă, masa de lucru este plină cu extrase și capitole ale unei viitoare cărți, despre istoria românilor și înaintașii lor, pe aceste meleaguri, coborând până la izvoarele protoculturii pelasge și daco-trace, din care s-au hrănit, ulterior, și alte culturi.
Este d-sa o gazdă extrem de primitoare și, după uzanțele primirii și servirii musafirilor cu un păhărel de palincă (o delicatesă rarisimă!), din smochinele cultivate în propria grădină, sau de vin ales, adevăratul „banchet” platonician de idei îți ocupă tot timpul care, descoperi cu regret, „fuge ireparabil”.cultul-eroilor-mangalia
L-am descoperit pe profesorul Gheorghe Aldea prin intermediul unui membru al asociației noastre, „Cultul Eroilor”, dl Isac V. Dumitru, după lansarea celor două cărți ale d-sale („Mangalia, recunoștință veșnică armatei române” și „Centenarul Bisericii SF. GHEORGHE”), căruia am avut plăcerea de a-i fi coordonator. Am înțeles, abia atunci, că unul dintre mentorii săi spirituali este dl Gh. Aldea. Confuzia mi-a fost limpezită abia după ce l-am vizitat și i-am pus o firească întrebare, dacă este sau nu rudă cu un alt Gh. Aldea, veteran al Primului Război Mondial și primar al Mangaliei, a cărui veche casă, din str. Oituz, găzduiește, în prezent, unul din corpurile școlii „Gala Galaction”, absolvită de mine prin 1960, căreia, ca profesor titular, între 1998-2000, am avut chiar eu deosebita onoare de a-i da numele unuia dintre cei mai mari nuveliști interbelici, inspirat traducător al „Bibliei” (1936, alături de orientalistul șI teologul Vasile Radu).
După lămuririle bogate, am dedus că, din zona Săcele, au descins înaintașii săi, mocani cu oile duse la păscut, într-un firesc proces de transhumanță, și că dlui este cumnatul preotului Nartea, și el fost veteran de război, al cărui mormânt, aflat în curtea secularei biserici pe care a păstorit-o, „Sf. Gheorghe”, este străjuit de o troiță făcută de mâinile d-sale.
Dar cum s-au derulat evenimentele legate de experiența sa privind istoria belicoasă a românilor las la aprecierea cititorilor să constate, în urma unui interviu de neuitat.

Mă numesc Aldea Gheorghe. Sunt născut la 24 octombrie 1923, în comuna Saraiu, jud.Constanța, dintr-o familie simplă, familie de țărani, destul de evoluați, pentru timpul acela. Tatăl meu, ca mai toți localnicii de acolo, s-a ocupat de agricultură, de creșterea vitelor. A făcut, tatăl meu, armata, din 1912 până în 1920, la un regiment din Constanța, Regimentul 9 Călărași, „cu schimbul” , cum se zicea pe atuncea. Așa era obiceiul pentru familiile mai înstărite: își cumpăra calul, pentru care a plătit 750 lei de argint, și, cu harnașamentul cuvenit: avea șaua proprie, hainele proprii, cizme. Nu primea de la regiment decât carabina, o pușcă foarte scurtă, sabia. Și era obligat să facă, lunar, instrucție: o lună stăteau liberi și o lună făceau instrucție, se pregăteau de război.
Tatăl meu a participat, în cadrul acestui regiment și al armatei române, la Războiul din Balcani.
gh-aldeaA trecut împreună cu unitatea sa, în 1913, Dunărea, în Bulgaria, unde, mă rog, a contribuit la pacificarea zonei. A primit și o decorație, „Trecerea Dunării”. După aia, a participat direct la Primul Război Mondial. A luptat la Mărăști, Oituz, Tg.-Ocna.
Ca frați … (Mama mea, -am uitat să spun, născută la 1888, dintr-o familie tot de mocani, pentru că eu sunt mocan 100%, și după mamă, și după tată,- nu știa carte, era analfabetă. A reușit să crească patru copii. La un moment dat, toți eram la școală, la liceu plecam toți odată. Patru copii, vă dați seama! Ea-și făcea menajul singură. O mai ajuta, din când în când, o fină.) Am avut un singur frate, care nu a supraviețuit, Ion, Ionel. A căzut la Cotu-Donului, când a început ofensiva sovietică. A căzut la 19 noiembrie 1942. Am avut două surori, una, Maria, Marioara îi spuneam noi, care a murit în 1942 (la 28 de ani!), în condiții dramatice, bolnavă de plămâni, fără posibilitatea administrării striptomicinei, de mai târziu. Nemaiavând un suport medical, că începuse războiul, nu mai știa nimeni ce se întâmplă, a murit cu zile, ca să zic așa. După ea, la trei ani, a murit și mama mea. Deci, am pierdut trei membri de familie, în trei ani de zile.
gh-aldeaM-am căsătorit mai târziu. Am fost obligat, să zic așa, de sănătate, să mai renunț la multe, dintre care și la căsătorie. Soția mea lucra la un institut de construcții, în proiectare, și ea mi-a dăruit un fiu,care se cheamă Ion și Tudor, dublu nume, care este calificat ca tehnician dentar. Am un nepot de la el, Alexandru.
Strănepoți nu am.
Orașul acesta a reușit să-mi creeze mie o stare mai sigură, să zic așa, de existență și o viață mai liniștită. E un oraș care calmează. Foarte ciudat, nu am văzut cerșetori! Decât rar de tot și ăia, cum să spun, sporadic, apărând, mai ales în timpul sezonului de vară, de vacanță.
Studii. Am absolvit, în 1951, Academia Comercială, transformată, între timp, în Institutul de Științe Economice și Planificare, la București. Am fost, o perioadă foarte scurtă, asistent universitar, la institutul ăsta, după care am fost transferat, ca director-adjunct, la Institutul Pedagogic, nou-înființat, care pregătea cadre didactice pentru cursul inferior sau, cum se chema, gimnazial, cel de 10 clase, treapta întâi de liceu. Am fost director adjunct, acolo, o perioadă.
După aia, am fost angajat, la Ministerul Minelor, vreo 6 ani de zile, după care a urmat trecerea mea către alt domeniu de activitate, rezultat al unor relații pe care le făcusem cu un grup de artiști plastici, la Casa de Creație Nr. 1 din București.
Având aceste înclinații, m-am pregătit, amdat examen de admitere și am reușit să devin student la „Institutul de Arte Plastice”, „Facultatea de Arte Plastice”, în anul 1958. Ca bursier al municipiului București, am fost la clasa profesorului Andrei Sobotca, până în anul trei și, din anul trei până în anul șase, anul de diplomă, la clasa sculptorului profesor Boris Caragea și a asistentei sale Geta Caragiu, sora actorului Toma Caragiu. Am terminat în 1964 și m-am prezentat la comisia guvernamentală de repartiție, că așa era obiceiul, pe timpul acela. Când absolveai un institut sau o școală specială, erai repartizat de către stat. Îți alegeai. Eu am avut o listă și, în această listă, figura și „Institutul de Istorie a Artei al Academiei”. Și, pentru că am intrat primul la comisie, fiind șef de promoție, i-am devansat pe colegii mei, care erau, la disciplinele teoretice, mai slăbuți. Eu absolvisem un liceu și o facultate, având, așadar, un nivel de cultură mai ridicat. Am intrat primul și am prins acest post, la „Institutul de Istorie a Artei al Academiei”.
gheorghe-aldea-sculptorÎn această calitate, am participat la elaborarea „Tratatului de artă populară”, editat de Academie, în anul 1969. Pentru prima dată când s-a elaborat un tratat mai vast despre creația poporului român! Am avut, acolo, două capitole, unul considerat foarte bun, capitolul de „Sculptură populară”, și altul despre de forme plastice. Am demonstrat,în acest tratat, pentru prima dată, că poporul român are și sculptură, nu numai „crestături”. Până atunci, se vorbea despre „crestături”: de linguri, căuce, știu eu, de obiecte de uz minore. Am demonstrat că se poate vorbi, în arta religioasă și în arhitectură, de o sculptură, grație unor oameni specializați în asemenea creații, în asemenea opere, săle zicem meșteri populari.
În 1975, am fost transferat, împreună cu întregul sector, la „Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice”, care fusese mai înainte, „Institutul de Etnografie și Folclor”. S-a revenit, după 1989, la vechea denumire, de „Institutul de Etnografie și Folclor”. În această calitate, am participat la culegerea materialului pentru „Atlasul etnografic al României”, până în 1980, când, apropiindu-se anii de pensionare și având nevoie de o bază mai mare de calcul a pensiei, am trecut în învățământ. Și-am devenit profesor cu gr. I la „Școala Nr. 1” din București, de „Modelaj” și „Istoria artelor”, pentru că pregăteam copii și-n domeniul „Istoriei Artelor”. După aceea, din 1981 până în 1983, am fost transferat, ca profesor de „Desen”, la Liceul „Gh. Șincai”, care era foarte aproape de locuința mea, la câteva sute de metri.
Am avut gradul I în învățământ, pentru că, în 1977, am obținut titlul de doctor în istoria artei, având în comisie pe academicienii George Oprescu și Dinu Giurescu, pe dr. Corneliu Irimie, care era directorul Muzeului „Brukenthal” din Sibiu, și pe dr. Nicolae Dunăreanu, un cercetător cunoscut în lume, în domeniul etnologiei și al creației populare.
În ce împrejurări am parcurs evenimentele războiului?
Războiul a venit ca un trăsnet. Nu numai asupra mea, ci asupra oamenilor, în general. Nimeni nu s-a așteptat la un asemenea eveniment. Știam că Basarabia fusese ocupată de trupele sovietice, că Transilvania deja era ocupată de către hortiști, Cadrilaterul am fost forțați să-l restituim statului bulgar.
Perioada asta de război a fost nefastă. Fratele meu a căzut,pe front, în noiembrie 1942, sora mea a murit îniunie 1942, mama mea murise în mai 1945. Eu deja eram în liceu, când a început războiul. M-am grăbit. Am fost în clasa a șaptea, a unsprezecea, cum este acum, la curs și, după a douăsprezecea, a opta, cum era atunci, am dat bacalaureatul, l-am obținut, încorporat și trimis la „Școala de Ofițeri Infanterie Nr. 1” Ploiești, care era în curtea „Regimentului 27 Infanterie”. Aveam câteva pavilioane, care erau ale noastre, până în bombardamentul din 5 aprilie 1944. Pe 4 aprilie, fusese bombardamentul din Bucrești. A fost distrusă toată calea ferată, capătul străzii Grivița până la Chitila, a fost distrusă toată această structură de către aviația americană și, a doua zi, a fost bombardat Ploieștiul. Cazarma noastră se afla chiar în zona rafinăriilor. Tot cartierul acela a fost distrus, împreună cu clădirile noastre. Noi am apucat de-am supraviețuit și ne-am mutat la Slănic dePrahova, într-o tabără, școală profesională, erau niște construcții făcute de scândură, niște barăci.
M-am integrat în viața tumultoasă a țării, după 23 August, pe care eu îl consider, totuși, un act necesar, pentru că, dacă războiul ar fi continuat pe teritoriul țării noastre, ar fi fost atât de îndârjit și cu acele condiții de apărare ale trupelor germane, naziste, încât, poate, cea mai mare parte a localităților noastre ar fi fost distrusă în totalitate. Și n-am mai fi apucat să beneficiem, așa cum a beneficiat Germania, de planul „Marshall”, pentru că, vă dați seama, într-o țară prăpădită, cum era România, n-am mai fi apucat să intrăm în calculele unor conducători ai politicii mondiale a timpului, mai ales că ne integrasem în sfera URSS.
Am participat la destructurarea sistemului defensiv german de pe Valea Prahovei, ca elev al „Școlii Militare Nr. 1 de Ofițeri de Rezervă”, în calitate de comandant de grupă de pușcași. Am fost trimiși în câteva operațiuni mai importante de luptă pe Valea Prahovei, la dispoziția „Corpului 5 Armată”, care avea sediul la Breaza (era comandant, atuncea, gl. Vasiliu-Rășcanu), acțiuni care s-au desfășurat în condiții deosebite. Adică nu exista o linie a frontului. Aveai șansa să fi fost împușcat de un inamic nevăzut, din spate, din dreapta, din stânga, zonă plină de verdețuri, să zic așa (de vegetație) de păduri, până ne-au înlocuit trupele regulate, care se întorceau de pe front și care urmăreau grosul trupelor naziste. Pentru o astfel de acțiune, am primit medalia „Bărbăție și credință” cu spade. Și atât, pentru că, după aia, școlile militare s-au desființat, am fost trimiși la unități și am rămas, mă rog, în așteptarea unor vremuri mai bune.
-Detalii, situații-limită trăite care v-au marcat!
-Ce să mai zic? Aveam relații camaraderești, frățești cu toți camarazii mei de arme, să zic așa. Am participat la destructurarea Diviziei de specialități nemțești care se concentrase la Ploiești și plecase ca să se retragă spre Germania, pe Valea Slănicului și ne-am întâlnit cu ei, i-am dezarmat, i-am luat prizonieri, cum să spun, împreună cu comandantul lor, generalul lor, și le-am făcut o zonă, unde i-am ținut câtăva vreme prizonieri. Le dădeam mâncare din mâncarea noastră, țigări. I-am omenit. Eram în relații umane. Când au venit să-i ia trupele sovietice, au plâns, pentru că știau ce îi așteaptă.
Ca un fapt amuzant, ca să zic așa, eu eram garda de corp, eu și cu un coleg de-al meu, nu-mi mai aduc aminte cum îl chema, garda de corp a comandantului meu, nu mai mi-aduc aminte, a locotenentului meu, care era locotenent de grăniceri. Îl chema Petre Iliescu. Un om minunat, pe care îl însoțeam în permanență. Șoferul mașinii, un „Porsche” de 6-8 locuri, foarte mare, a comandantului german, era prizonierul nostru, dar îl îmbrăcasem în haine de-ale noastre, ca să trecem printre ruși, de nu aveam probleme. Avea o culoare neagră, ceva, o culoare închisă mașina. O mașină puternică, iar noi nu aveam un om priceput, care s-o stăpânească, decât șoferul lui adevărat.
După aceea, am distrus bateria antiaeriană, de la Cornu-de-Sus, de pe Prahova, acolo unde și-au făcut boierii de-acum vile. La Cornu-de-Sus, era o baterieîn apropierea șoselei naționale, pe care o supraveghea și asigura retragerea trupelor germane. Am încercat să intrăm direct, am fost primiți cu salve de automate. Erau foarte organizați și ne-am strecurat noaptea, târâș, ajutați de localnici, până am ajuns chiar sub nasul lor. Și, când a început ziua, am cerut să se predea și, până la urmă, s-au predat. Au fost discuții mari. Un ofițer nu vroia, comandantul vroia și și-au dat seama că puteam să-i executam în câteva minute, de nu mai rămânea nimic din ei. S-au predat, în schimb, au distrus aparatele de ochire, au predat armamentul, tunurile, așa cum erau, mă rog.
Îmi aduc aminte că eram ud, era roua aia de dimineață și cu toții eram uzi leoarcă. În pregătirea de asalt, eu aveam fiecare șase grenade în sacul de merinde și un pistol automat „Bereta”, cu încărcătoare de 40 de cartușe. Nu mai există azi. Și-mi aduc aminte că am scos grenada, pentru pregătire la asalt, că aruncam întâi grenade și, apoi, porneam la atac. Și, ca să vedeți mentalitatea cazonă, de grijă față de armament, mi-am scos capela și am pus grenada pe capelă, să nu se umezească. Și am ațipit, pentru câteva momente.Și, parcă,am avut un vis, cu poștașul care venea acasă și anunța moartea mea. Am văzut-o pe mama în curte, plângând. Cum să spun, după aia, am avut niște acțiuni pe la Teșila, până ne-au înlocuit trupele regulate. Noi nu aveam putere mare, pentru a acționa contra unor unități nemțești mari.
A trebuit, când am plecat noaptea, din Slănic, către Breaza, să renunțăm la armamentul greu, pentru că nu mai aveau pe unde să treacă brandurile și tunurile de însoțire pe cărările de însoțire. Mergeam pe poteci și am fost numai pușcași, puțini, care se puteau strecurau. A fost o perioadă de foarte mare încordare. Atunci când ai frontul în față, există tranșeele cu adversarul, știi unde să te uiți. Era ca și cum te-ar arunca dintr-un avion într-o zonă necunoscută, așteptând o împușcătură de oriunde. Ei erau împrăștiați peste tot, erau dezorganizați, apucaseră fiecare să fugă, pe grupe, pe plutoane, în toate părțile, mă rog. Am primit informații că, la Breaza, undeva, germanii atacă localnicii, le luau mâncarea, le luau vite. Ne-am dus și am sosit când plecau ei de-acolo. Încărcaseră saci cu merinde, chiar în margine. Au încercat să fugă. Am tras câteva rafale, mașina din față s-a blocat … 90 și ceva, cam o sută erau acolo. I-am luat noi, le-am luat armele și i-am dat în primire, cum se zice. Noi ne ocupam cu prinderea lor, trăgeam, iar, apoi, îi luau alții. Am luat ogarnitură plină cu soldați, și vii, și răniți.
Mi-aduc aminte, nu știu în ce zonă era, am dat de-un grup din ăștia, care, tot așa, se ocupau cu jefuirea populațieii și, când ne-au văzut pe noi, au început să tragă. Mi-aduc aminte că am tras un încărcător întreg într-o mașină …Am auzit niște țipete, știu eu, poate că muriseră câțiva. Țin minte că săreau din caroserie, din ușa care se lăsa la camion (oblon, așa!), știu că săreau bucăți de așchii din oblon, dar nu am mai văzut ce se întâmpla, cine mai era înăuntru. Mă rog, cum a fost, a fost. În rest, tot așa, acțiuni mărunte, pe grupe și plutoane. Ei erau speriați, nu mai aveau conducători. Mulți ziceau „săru-mâna!”, dar nu știau că îi așteaptă tovarășii, să-i ducă în Siberia. Mă rog, că și ei au făcut rău,acolo unde au fost!
După aia, am mai avut o concentrare, după ce m-au desconcentrat, în ’45, și am fost trimis la „Divizia 2 Munte”. Deja se terminase războiul, înspre toamnă, parcă, în ‘45. La Comandament, am stat și acolo o perioadă, m-au desconcentrat iarăși, am început la studii, mi-a venit iar o chemare, m-au trimis la Câmpulung, la o „Școală de Chimiști”. Am făcut două luni de perfecționare, dar, probabil, pentru că s-a interzis armamentul chimic, nu m-au mai folosit. Nu știu dacă pe brevetul meu scrie specializarea, nu mai știu ce.
E, am rămas cu gradul de sergent, sergent am ieșit. Dacă mă chemau, m-aș fi dus. Am primit gradul de plutonier, în ’94-’95. Târziu. Nu conta pentru mine, puteau să mă facă general, studiile contau. Puteam să fi rămas soldat. Nu aveam dorința de a avansa.
Ce să zic? Am avut perioade care m-au marcat. Vreo trei ani de zile, am stat la țară. După mama mea, mi-a murit și sora mea cea mare.
Acesta este războiul, treabă animalică, nu mai este treabă umană!

GHEORGHE ALDEA

Sculptor și pictor
Membru al U.A. P. din 1968
Născut în Saraiu, județul Constanța, la 24 octombrie 1923
Studii: Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” București
Profesori: Andrei Sobotka, Boris caragea, Costin Ioanid, Gheorghe Ghițescu
Își începe activitatea expozițională din 1964
1964 București-Expoziția „100 de ani de la întemeierea învățământului artistic în România”
1967 București-Expoziția regională
1968 București-„1848 în arta plastică românească”
1969 București-„25 de ani de la Eliberarea patriei”
București-„Expoziția de pictură și sculptură a orașului București”
1970 București-„Bienala de artă București. Salonul de primăvară”
972 București „Expoziția de desene a sculptorilor și graficienilor București – Bienala de artă”
Expoziții personale:
1972 București
Expoziții internaționale:
1970 Varșovia-„Expoziția țărilor socialiste”
Lucrări de artă monumentală:
1970 Reghin, Bust monumental „Petru Maior”

Premii, distincții, titluri:
Decorat cu cinci medalii pentru participarea la războiul antihitlerist și merite în activitatea obștească
Bursier al municipiului București (1958-1964) Bursa „N. Grigorescu” și „Bursa Republicană” (1962-1964)
Cercetător științific la Institutul de Istoria Artei și Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologie al C.C.E.S.
Doctor în „Istoria artei”, cu lucrarea „Sculptura populară românească”
(Apud „Artiști plastici dobrogeni”, Muzeul de Artă Constanța, 1977, pag. 52)

Lucrări publicate:
– Participare la elaborarea „Tratatului de artă populară românească” (1969, cap. „Sculptura populară” și despre „Formele plastice”) și la culegerea materialului pentru „Atlasul etnografic al României”, până în 1980
– „Sculptura populară românească”, I.C.M. București, 1996