Există cărţi scrise pentru eternitate şi cărţi dedicate clipei. Unele inspirate şi încărcate de literatură şi evoluţie spirituală, altele scrise spre deconectarea cititorului, cărţi pe care le citeşti şi pleci mai departe, nu le dai spre citire şi altor iubitori ai cuvântului tainic, magic şi regesc.
Adina Lozinschi, om de cultură, intelectual rasat revine în lumina scrisului după o carte de versuri Leagăn de alge şi una de proză Clepsidra fermecată, foarte bine receptate de iubitorii de literatură, cu cea de-a treia carte de proză scurtă Jarul din mare, care conţine secvenţe ale vieţii cotidiene, metamorfozate în adevărate bijuterii literare.

Cu toate că sunt doar şapte din numeroasele proze scrise de autoare, ele reuşesc să cuprindă esenţa lucrurilor, esenţa sentimentelor adevărate, oricât de dureroase, aspre sau crude sunt uneori. Căci Adina Lozinschi vine dintr-o lume a evoluţiei, dintr-o lume în care şi părinţii şi bunicii erau înconjuraţi de biblioteci vaste, de pian, de autocunoaştere. Dintr-o familie care a slujit dintotdeauna învăţământul, societatea, viaţa.
Jarul din mare arde la propriu şi la figurat, căci deşi sunt părţi dintr-un vitraliu spiritual, alcătuiesc împreună un roman aproape autobiografic, în care autoarea ne conduce ca un adevărat magician într-o lume interioară în care Dragostea nu are vârstă şi deşi iubirea există mereu, devine la un moment dat cel mai tiranic şi greu de îndurat sentiment.
Deşi eroina principală este mereu autoarea în diferite secvenţe ori lecţii ale vieţii, la un moment dat, toţi cei implicaţi în evenimente devin eroi principali. Astfel Iluzii înecateFemeia cu ochi albaştri, De Florii pe motocicletă, Poveste de iubire, Suflet de câine, ori Jarul din mare reuşesc fiecare pe diferite segmente ale vieţii să capteze şi să impresioneze. Şi starea de sete a cunoaşterii, a bucuriei de a citi o carte de o sinceritate cutremurătoare, de o duritate cruntă alteori, trecând prin starea de frumuseţe a iubirii, ca să pătrunzi apoi în catacombele disperării. Un război surd între viaţă şi neviaţă, între adevăr şi neadevăr, între dorinţa şi credinţa totală în iubire şi căderea în infernul tragic al morţii. Dar călătoria pământeană prin această viaţă oferă toate lecţiile şi cheile rezolvării tuturor problemelor. întrebări şi răspunsuri aflate în timp. Dragostea nu are vârstă şi, totuşi, dacă toate ar fi la timpul lor… Iluzii înecate nu ar mai fi fost, iar tristeţea ca o umbră nu ar mai fi umplut oceanul de lacrimi şi cel care ar fi trebuit să aducă împlinirea, speranţa, nu ar mai fi adus dezamăgirea, disperarea.
În războiul dintre cei doi – Adelina şi Nistor – din Iluzii înecate intervine mai ales societatea, dar şi mediul în care a crescut fiecare şi cel mai mare inamic, marele orgoliu, „cine sunt eu” în faţa celuilalt: „dar să vezi cine sunt eu”a pierdut dragostea lor. Dacă a fost o mare dragoste, o demonstrează mai ales durerea produsă, dezamăgirea trăită şi scrisă. Nu te doare ce nu a fost.
Despre Femeia cu ochi albaştri se poate spune că este foarte reală şi dură. Disperarea unei mame este descrisă cu mare exactitate, ore, clipe, situaţia ţării şi a celor doi, Livia şi Sorin, părinţi nefericiţi, osândiţi să treacă prin neomeneasca durere a pierderii primului născut. Dedicaţia, minunatului înger Daniela, face nuvela şi mai dureroasă. Puterea de a retrăi acea dramă şi de a o fi putut transforma într-o proză specială, este uimitoare. întâmplarea în sine este cutremurătoare şi la fel de greu de trăit de ambii părinţi. Chiar dacă pare dur şi rece, personajul masculin este foarte bine creionat. Durerea de nesuportat a Liviei este emoţionant transpusă, iar finalul parcă e scris din ceruri de Daniela, căci nu seamănă cu nici un alt mod de exprimare dinainte.
Jarul din mare devine un autoportret al femeii contemporane, mamă, profesoară, prietenă, iubită, scriitoare, pianistă şi atât de îndrăgostită de fascinaţia mării, o mare interioară evadată în marea spirituală. Pagini încărcate de literatură, de metaforă, de inspiraţie. Trecerea spre Femeia cu ochi albaştri se face iniţiatic. Marea şi apoi Mangalia sunt eroii simpli şi sacri ai unei lumi. Impresionează tonul echilibrat cu care autoarea reuşeşte să redea infernul trăit cândva, când pentru multă vreme a uitat să râdă. Şi astfel de cazuri, de la o vreme, în lumea evoluată de azi au devenit ceva normal, neţinându-se niciodată cont de impactul emoţional care afectează profund pe cei implicaţi. Talentul Adinei Lozinschi de a descrie în cuvinte simple drame cumplite se revarsă din fiecare pagină. Este o carte încărcată de lecţii de viaţă necesare oricărui cititor şi mai ales iubitor de literatură de suflet şi inimă. Sunt atât de vizuale paginile scrise, încât le poţi urmări filmul pe ecranul imaginaţiei, crezând că vizionezi un film ecranizat de Fellini ori Tarkovschi. Personajele par a fi din vremuri şi lumi diferite, căci nu se ştie ce muzică divină ar putea descrie naveta dintre iadul şi raiul sufletului omenesc. Călătoria prin viaţă devine o aventură a cunoaşterii, o lecţie de care toţi avem nevoie, căci ceea ce scriem şi avem curajul să şi oferim în dar clipei ori eternităţii, va deveni cândva, ori va rămâne martorul nostru pretutindeni prin toate uraganele şi furtunile vieţii. Orice manipulare ori manipulator va fi şi el la rândul său supus aceluiaşi tratament. Universul nu doarme, de dincolo de noi primim întotdeauna doar ce oferim.
Cartea cuprinde pagini de creaţie la înălţime ale purităţii rareori atinse de alţi scriitori. Adina Lozinschi are harul şi talentul ca prin Jarul din mare să incite şi să acuze, să mângâie, să hohotească, să zâmbească demn, frumos, civilizat şi uneori chiar provocator, căci poate să fie De Florii pe motocicletă, Poveste de iubire, ori, Suflet de câine. Şi toate aceste proze scurte, secvenţe aproape autobiografice descoperă o taină a unui spirit ce trebuia demult să păşească în această lume a creaţiei. Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârşit, la incendieri, la întrebări grave, la căutări cereşti.
Paginile unei iubiri puternice străbat timpul. Cartea este scrisă limpede şi frumos, recompunând lumi şi revendicând suprema taină a iubirii. Sărbătorile, evenimente din taina animalelor ce-şi împart viaţa cu noi, devin personaje care atrag şi captivează deopotrivă. Prozele sunt deseori interogative, ştiu ce să ofere cititorului, au vibraţie şi conştiinţă. înalţă sufletul, comunică melancolia, visul, clipa trăită pe muchie de cuţit, aproapele devenind depártele şi invers. O carte vie, pulsând de speranţa într-un mâine în care nostalgia va fi cotropită de bucuria de a iubi. Adina Lozinschi face mereu legătura între lumi şi între generaţii, ca o flacără, căci jarul din marea interioară a scriitoarei este suficient de puternic, atâta vreme cât despre orice sau oricine am scrie, scriem şi despre noi. Oricât de totale ar fi plecările, rămâne totuşi o speranţă a revenirii. O taină semănând uneori cu un jurnal al timpului, o carte scrisă ca o spovedanie în faţa timpului mereu necunoscut, mereu neînţeles.
Toate cele şapte proze scurte ale Adinei Lozinschi sunt grele, dureroase, frumoase, evoluate, captivante şi o definesc ca pe un scriitor plin de sensibilitate şi talent.
Dumnezeu există şi vindecă şi ajută pe cei care în aceste vremuri, asemeni lui Don Quijote visează că lumea într-o zi va fi a iubirii totale, nu doar pe bucăţele, secvenţe, împlinindu-se doar momentan, doar temporar.
Se cunoaşte că Adina Lozinschi scrie din cunoaştere, din pasiune, seriozitate, de dincolo de vremi.

Emilia Dabu,
Membru U.S.R.