Este toamnă acum, dar gândurile mă poartă spre unele amintiri legate de vară.

Un personaj pitoresc făcea parte din tabloul general, din existența cotidiană. Era un bărbat neîngrijit, un om al străzii. Avea, desigur, o istorie a sa, încărcată de tragism și persecuție. Nimeni nu știe și nu ar fi putut ghici cum se face că ajunsese să-și ducă existența sub cerul liber. Ce i se întâmplase? De ce își dorea mai mult decât orice să bea?

Adina Lozinschi

Dincolo de aspectul sărăcăcios și de fața brăzdată de riduri se ascundea, mai mult ca sigur, un om de cel mult 40-45 de ani. Toată lumea din cartier îl știa, deoarece în permanență era urmat de trei câini. De câte ori mergea, nu se uita în urma sa. Era sigur că acești câini îl însoțeau absolut peste tot. Uneori câinii rămâneau în urmă, întâlnindu-se cu vreo pisică, sau cu alți câini, dar nu îl abandonau sub nici o formă.

În serile liniștite și plăcute de vară, acest om stătea undeva pe iarbă, între blocuri, iar câinii se așezau pe lângă el și îl sorbeau din ochi. Câinii  maidanezi sunt frumoși, dar și adaptați la viața fără stăpân. Aceștia însă avuseseră mare noroc. Așa cum era, cu multe defecte, omul cu trei câini emana prin toți porii căldură sufletească și o bunătate fără margini.

– Da, frate, – zicea omul străzii. Asta e Bambina. Mie nu-mi trebuie nevastă, că ea are mai multă grijă de mine, decât orice femeie.

Nu este exclus ca el să fi suferit mult în viață din cauza vreunei femei. Cățeaua știa că despre ea era vorba și nu-și mai încăpea în piele. Cu ochii săi blajini, îl privea drăgăstos. Avea blana scurtă, neagră, iar capul absolut superb, într-un joc estetic de negru și alb. Însuși Dumnezeu parcă s-ar fi jucat cu o pensulă să-i picteze pete negre pe la urechi și bot. În creștetul capului avea un fel de steluță, iar labele negre se terminau cu „ciorăpei” albi. Lumea râdea de numele Bambina, luat parcă dintr-un film italian de acum mulți ani.

Ceilalți doi câini, Jan și Lache, păreau ceva mai agresivi, dar era numai o aparență. Lătrau când vedeau alți câini, dar nu săreau la oameni. Jan era probabil mai bătrân, avea blana sârmoasă, de culoare maro, cu o coadă mereu ridicată și cu urechile ciulite. Lache era de talie mai mare, o corcitură foarte reușită care includea însușiri de ciobănesc mioritic. Cu toate acestea părea timid.

Absolut tot ce primea, sau reușea să-și cumpere de mâncare, omul împărțea cu Bambina, Jan și Lache. Câinii nu se certau niciodată și acceptau orice. Relația dintre om și câinii săi răspândea în jur, pe lângă mult calm și bunăvoință, un soi de resemnare camuflată. Era impresionant să vezi contrastul dintre aspectul ciudat și neîngrijit de om sărman, amărât, nebărbierit, cu părul încâlcit, cu haine uzate, pe de o parte și bunătatea, lumina, încrederea, fericirea afișate pe de altă parte.

Unele persoane erau iritate și revoltate, văzându-l în fața magazinului, sau pe o bancă, nedespărțit de câinii săi. Deseori se întâmpla să fie alungat, sau să devină ținta unor ironii, sau răutăți. De fiecare dată omul se exprima pe un ton calm și plăcut, mereu politicos și cu bun simț. Se întâmpla uneori ca oamenii chiar să se certe unii cu alții din cauza acestui grup bizar:

– Hei! Cară-te de aici cu javrele tale cu tot! Nu vezi că deranjezi?

– Nu înțeleg, doamnă, cu ce vă deranjează câinii mei. Nu v-au făcut nimic.

– N-au făcut, dar ar putea să facă. Lasă că o să chem eu hingherii să-i ia.

– De ce să-i ia, doamnă, că nu mai sunt câini fără stăpân. Sunt ai mei. Ei sunt familia mea, să știți.

– Familie pe dracu! Boschetarul naibii!

– Dar ce ai doamnă cu bietul om? De ce te iei de el? Alții lovesc câinii cu piciorul, sau cu pietre, el în schimb îi îngrijește.

– Cum îi îngrijește, că umblă așa lățos și el și câinii?

Discuții din acestea erau destul de des, dar omul nu se sinchisea și își vedea liniștit de sticla sa cu băutură și de bucata de pâine cu te-miri-ce. Nimeni nu se gândea unde doarme și cum se descurcă omul cu trei câini.

Curând frunzele copacilor au început să se îngălbenească și toamna să se instaleze firesc pe meleagurile de la malul mării.

Într-o după amiază, omul cu trei câini mergea, ca de obicei, fără o țintă anume. Ceva însă  nu era în regulă cu el. S-a oprit și nu mai putea să facă nici un pas. Îi era foarte rău. Se vedea că i s-a întâmplat ceva. Tușea, horcăia și se apleca, scoțând din el tot ce mâncase și băuse. Câinii, îngrijorați, îl așteptau răbdători.

Văzând că se îngroașă gluma, cineva a sunat la numărul de urgență și a chemat salvarea. În scurt timp a apărut ambulanța. Se adunaseră mai multe persoane care începuseră să comenteze cazul. Un cadru medical i-a luat pulsul și a efectuat primele evaluări, cerând și informații de la cei prezenți. În momentul când brancarda cu trupul bolnavului era urcată în mașină, doi dintre câini s-au repezit și au sărit printre picioarele oamenilor direct în ambulanță. Asistenta, speriată, a țipat ascuțit și a cerut să fie scoși imediat câinii. Erau Bambina și Jan. Al treilea câine, Lache, fiind de statură mai mare, dar și mai sperios, nu apucase să se urce.

– Nu vreau la spital! – se văicărea omul – Nu vreau! Dați-mă jos!

– Îți facem doar un control și îți dăm drumul. Dacă te lăsăm acum este prea riscant.

Ușile s-au închis cu un zgomot sec și mașina salvării a pornit.

Cei prezenți erau deja împărțiți în două tabere. Unii se arătau revoltați de prezența câinilor, în timp ce alții lăudau spiritul de fidelitate al animalelor.

– Aduceți ceva de mâncare, ca să-i ținem aici! – se auzi o voce.

Dar câinii o zbughiră rapid după mașină, lăsând mască pe toți cei prezenți, care nu apucaseră să facă vreo mișcare, sau să aibă vreo inițiativă.

Am aflat, după o vreme, că omul cu trei câini a fugit din spital, imediat ce și-a revenit. Câinii îl așteptau la intrare, chiar dacă toată lumea încerca să îi alunge de acolo.

…Roata vieții se învârtește fără încetare. Totul merge și merge înainte. Omul cu trei câini dispăruse. Cum era de așteptat, nimeni nu i-a observat lipsa. După câteva săptămâni l-am văzut pe Lache, singur, ghemuit sub un copac. Am simțit dintr-odată o durere scurtă ca un vârf de săgeată înfipt în inimă. Mi-am dat seama că se petrecuse ceva rău. Am aflat, cum de altfel îmi închipuiam, că omul cu trei câini murise. Am mai auzit că o femeie încercase să adopte cățeaua numită Bambina, dar animalul, fiind obișnuit să stea numai pe străzi, nu a acceptat alt mod de a trăi. Nu s-a putut face nimic și din cauză că, probabil, nu accepta alt stăpân.

Fidelitatea unui câine față de stăpânul său întrece uneori orice închipuire. Relația unică de prietenie dintre om și animal este cutremurător de impresionantă. Un câine este în stare să-și aștepte stăpânul chiar și ani la rând. Oricât de bătrân, sau de bolnav ar fi un câine, el caută mereu privirea stăpânului și se lasă total, cu o încredere desăvârșită în grija și în mâinile sale. Au existat cazuri când, după moartea stăpânului, câinele a zăcut pe mormânt până când i-a venit și lui ceasul. Undeva, în Franța a trăit o bătrânică însoțită mereu de câinele său la biserică. Se spune că după ce ar fi murit, câinele continua să vină zilnic la biserică și să o aștepte.

Un câine suportă cu stoicism nervii stăpânului și acceptă fără crâcnire tot ce hotărăște el. I se supune din prima clipă și până la ultima suflare a sa. Dacă stăpânul este vesel, câinele se bucură enorm și participă afectiv cu mult entuziasm, se simte mai ușor și mai năstrușnic. Atunci când stăpânul este trist și se consumă, aflându-se într-o stare sufletească apăsătoare, câinele simte tot. Se poartă complet diferit. Este mult mai liniștit și încearcă din răsputeri să nu-l supere pe stăpân, să nu pluseze la necaz, ci să-l scadă. Cu botul umed îi atinge ușor mâna. Îl linge încet, arătându-i astfel că îi este alături. Când stăpânul se pregătește să plece de acasă, câinele său știe dacă se întoarce în aceeași zi, sau peste mai mult timp. În lipsa stăpânului, câinele suferă enorm. Unii câini refuză hrana sau fac ceva care să arate cumva nemulțumirea lor.

Prezența unui câine în familie ne învață să înțelegem ce înseamnă bunătatea sufletească, dăruirea și înțelepciunea de a trăi dincolo de granița egoismului, să ne bucurăm de faptul că un animal, fie câine, fie pisică, sau orice altceva, ne face viața mult mai frumoasă, dăruindu-ne bucurii, încredere, veselie și îndepărtând tristețea, minciuna, teama și tot ce este rău și urât.